Parcul și conacul din Țaul păstrează memoria ctitorului lor
natura.md
Aug 18, 2026 04:15
36
0
Revista NATURA, în 36 de ani de existență media, a scris aproape despre toate locurile frumoase ale Republica Moldova – parcuri, grădini publice, locuri de agrement, rezervații peisagistice și multe altele. Ce s-ar mai putea scrie, de ce ar mai trebui să scriem dacă toate aceste locuri frumoase sunt descoperite?
Astăzi, aceste spații sunt deja cunoscute publicului, iar informațiile despre ele pot fi găsite în numeroase surse, fiind bine documentate și prezentate din perspective diverse, nu doar în pagini cu caracter eseistic. În acest context, provocarea îmi aparține – nu atât să descoperim ceea ce se știe deja, dar să găsim unghiuri noi din care să le privim și să le înțelegem valoarea.
Despre parcurile dendrologice moșierești, fie că au fost restaurate, fie că se află încă într-o stare jalnică, merită să mai scriem. Nu doar pentru a readuce în memoria publică un patrimoniu uitat sau neglijat, ci și pentru a face dreptate unei munci uriașe din trecut. Moșierii nu și-au ridicat doar conace impunătoare, ci au creat parcuri, au aclimatizat specii rare de arbori și arbuști, au modelat peisaje și au îmbogățit patrimoniul natural al acestor locuri. A vorbi despre aceste parcuri înseamnă a păstra legătura cu trecutul și a înțelege că frumusețea lor de astăzi este rodul unei viziuni, al unei investiții și al unei munci desfășurate de-a lungul mai multor generații.
Atunci când mi-am propus să scriu despre conacul cu parc din Țaul, Dondușeni, m-am gândit că cititorii noștri merită o abordare temeinică, iar motivul este că acest loc de o frumusețe aparte nu trebuie dat uitării. Jurnalista Elena Tamazlâcaru, născută în Țaul, pe care pagina Baștina Naturii o așteaptă să scrie în stilul ei inconfundabil despre acest sat cu aer patriarhal de la nordul Moldovei, m-a îndreptat către o sursă aparte – o culegere de schițe și momente „Fântâna babei Ileana” de Alexandru Grama, apărută la Editura pentru Literatură și Artă, Chișinău, 2018. Cred că cea mai veridică informație despre locurile de aici o știe autorul acestei cărți și asta o face, povestind despre Conacul Pommer și parcul cu peste 60 ha. O fugă spre carte a fost mai ușor să o fac, decât o vizită de mult râvnită spre aceste locuri alese de boieri bogați să coboare aici o părticică din frumusețea raiului.
După ce înveți balada despre Meșterul Manole și înțelegi că un suflet ales, prin dăruire și pricepere, a lăsat în urmă o mănăstire de o frumusețe nepieritoare, parcă istoria conacului Pommer vine să povestească o altă formă a aceleiași chemări: dorința omului de a crea ceva durabil, care să rămână peste timp. Din cartea țăuleanului Alexandru Grama aflăm mai mult decât de pe Wikipedia. Moșierul Andrei Pommer, un bancher din Sankt-Petersburg, este hotărât să cumpere moșia lui Butman de Katzman, câștigată de acesta prin metode cinice. Gândul acesta parcă i-ar fi venit ca să umbrească orgoliul, cu care Butman a pus stăpânire pe aceste pământuri. Nu știm dacă Pommer, grec de origine, o fi învățat la școală balada românească cu Meșterul Manole, care a sfințit prin jertfă un loc părăsit. Știm însă că, pe pământul pe care l-a cumpărat, a ridicat ceva atât de trainic, încât, vreme de mai bine de un secol, însăși natura i-a păstrat memoria.
Boierul n-o ducea rău în orașul de pe Neva, dar iubindu-și cucoana, basarabeancă de naștere, fiica boierului Ioan C. Bogdan din Cuhureștii de Sus, boier de viță, dar cu suflet mare, care „a construit, pe banii proprii, o școală, o moară, o fabrică de cărămidă, a reparat biserica cea veche și a înălțat una nouă, din piatră”, hotărî că o ședere în Basarabia, unde clima, aerul, florile, generozitatea oamenilor și licoarea lui Bachus îi vor fi prielnice să vină aici în vacanțe. Aflăm din carte că astfel „construcția conacului lui Pommer porni la început de secol XX”. Conacul a fost înălțat foarte repede, clădirea de reședință zidită din piatră și alte acareturi atrăgeau privirile tuturor, scrie A. Grama, și aduce și un argument: „Cum să nu se mire lumea, când conacul care era o clădire în stil gotic, cu două nivele, la acel început de secol XX, era deja aprovizionat cu apă și iluminat”. Memoriile autorului mai confirmă că, așa cum se știe „conacul lui Pommer din Țaul a fost o casă de vară a bancherului, care venea în vacanțe de la Sankt-Petersburg împreună cu familia și unde se organizau banchete cu mulți participanți. În restul anului, de el îngrijeau vechilul și slugile”.
Pentru că boierul Pommer era bancher și nu ducea lipsă de fonduri, s-a gândit ca „pentru înfrumusețarea locului să sădească un parc cu plante mai deosebite”.
În scurt timp, la Țaul sosește un renumit arhitect peisagist Ippolit Vladislavski-Padalco, absolvent al unui liceu din Chișinău. Pommer îi apreciază talentul și în 1901 „îl invită în Basarabia pentru crearea, lucru neobișnuit pe aceste meleaguri, a unui parc dendrologic”. Parcul urma să fie împărțit în două zone: parcul de sus și parcul de jos. În partea de sus se afla conacul și acareturile, în spatele cărora au fost plantate conifere și foioase. Partea de jos era înconjurată de poienițe verzi. Au fost aduse din Siberia plante conifere, arbori din Crimeea și din Carpați, brazi argintii și ienuperi din Statele Unite, brazi și arțari din Canada. Munca de sădire a fost asigurată de țăranii țăuleni. În partea de jos a parcului a fost săpat și un mic lac. Boierul Pommer era foarte mulțumit de munca și atitudinea arhitectului, iar talentatul arhitect a mai format și o echipă de tineri să-i învețe horticultura: „până la amiază aceștia învățau teorie, iar după masă învățau să altoiască, să curețe livada și via, să amenajeze alei, să îngrijească parcul”.
Parcul din Țaul a fost apreciat, în acea perioadă, de societatea înaltă, iar mai târziu a devenit și a rămas până astăzi o atracție turistică și un monument de arhitectură peisagistică.
Andrei Pommer a murit în 1912 și nu s-a bucurat prea mult de frumusețea parcului care avea să-i ducă numele atât de departe. Deși trăise o perioadă fericită împreună cu soțul ei la conacul din Țaul și chiar se pregătea să rămână aici pentru totdeauna, după moartea lui, cucoana Alexandra n-a mai rămas nicio clipă și nu s-a mai întors niciodată la Țaul.
Autor: Silvia Strătilă
Articol publicat în revista NATURA, nr. 414
Susține Natura.md: Devino Patron!
