Satul copilăriei mele, cu rădăcini adânci în suflet
Pe o stâncă abruptă, la o cotitură unde Nistrul își poartă apele cu răbdare, de parcă ar ști toate secretele lumii, se află un sat micuț, dar cu suflet mare: Marcăuți. De sute de ani, oamenii de aici privesc Nistrul ca pe un prieten vechi, care le dăruiește liniște, povești și… viață.
În spatele satului, pădurea „Țâganca” stă de strajă, cu stejari și fagi bătrâni, care par a fi martorii tăcuți ai trecerii vremurilor. În jur, natura a pictat tablouri de vis: dealuri, poieni ascunse, stânci amețitoare și ape limpezi. Nu e de mirare că tot mai mulți oameni vin astăzi la Marcăuți să se încarce de liniștea acestor locuri, să-și odihnească sufletul în fața unor priveliști ce nu pot fi descrise în cuvinte.
Sat mic cu oameni mari
Marcăuțiul nu e mare. Câteva ulițe, case îngrijite, grădini, livezi. Cam așa arată satul meu, asemenea neamului nostru. Oamenii locului sunt gospodari, au dragoste de muncă și de tradiții.
Deși satul stă pe o stâncă, fiecare gospodar are fântâna lui în ogradă. Cei mai aproape de marginea stâncii și-au făcut chiar iezături și fântâne în grădină. Aici, apa a fost mereu aproape, iar setea de viață - și mai aproape.
În sat este o școală nouă, cu ferestre mari și luminoase, care însă astăzi stă tristă și tăcută, fiindcă nu mai sunt destui copii. Sălile de clasă sunt pustii, iar prezența și veselia copiilor lipsesc. Dar satul nostru nu și-a pierdut pulsul: primăria mai funcționează, avem apeduct, canalizare, alimentare cu gaz natural în fiecare gospodărie.
În centrul satului, bisericuța noastră cu o istorie aparte își ține porțile deschise pentru cei care vor să-și odihnească sufletul. Mai jos, clubul satului adăpostește o bibliotecă bogată - locul unde generații întregi au descoperit gustul cărților.
Copilăria mea pe stânca Marcăuțului
Fiind copil, cum prindeam la libertate, fugeam de acasă cu băieții vecinilor. Ne adunam numaidecât pe stânca din spatele satului. Acolo era tărâmul nostru de joacă, plin de ascunzișuri printre pietre. Ne jucam „de-a războiul” și, de fiecare dată, eram în echipa nemților. Nu știu de ce, dar mereu trebuia să capitulez, fiindcă eu eram „fritz-ul”. Nu mă supăram, ba chiar mă simțeam importantă - cine altcineva să strige „capitulare!” așa convingător? Am învățat să înot în iazul vecinului, că a lor era cel mai mare. Împreună cu băieții de vârsta mea ne întreceam în sărituri și bălăceală. Apoi, am prins gustul libertății pe malul Nistrului: acolo mă găseai zilnic, aducând acasă raci, scoici și pești. Îl auzeam pe tata oftând și spunându-i mamei: „Copchila asta face cât trei băieți”. Pe măsură ce am crescut, aventurile noastre au trecut pe malul celălalt al Nistrului. Înotam de-a curmezișul fluviului doar ca să mâncăm coacăze roșii de pe malul stâng. Acum, privind înapoi, mă uimește energia pe care o aveam. Stânca are vreo 800 de metri și e tare abruptă, dar o urcam și o coboram de două-trei ori pe zi, ca și cum era un delușor blând. Astăzi, stânca Marcăuțului a devenit un loc căutat de turiști. Vin pictori să surprindă răsăritul, iar renumita artistă Galina Vieru, cea care duce faima Moldovei peste hotare, își găsește adesea inspirația aici, pe stânca noastră. E un loc de poveste.
Acasă mă așteaptă rădăcinile
Casa părintească am prefăcut-o după cum ne-a dictat sufletul nostru. Chiar și atunci când viața ne duce departe, peste hotare, ea ne așteaptă acolo, tăcută și blândă ca o mamă. Când mă întorc, aici respir liber, aici îmi încarc sufletul. Sunt o norocoasă că m-am născut la Marcăuți. Cândva, alergam desculță pe stâncă și mă jucam „de-a războiul”; astăzi, mă plimb pe aceleași cărări și simt că sunt ACASĂ. Marcăuțiul e mai mult decât un sat. E locul unde timpul are răbdare. E colțul meu de lume.
Valentina Batrâncea
Articol publicat în revista NATURA, nr. 414
Susține Natura.md: Devino Patron!

