Bugeacul din inima mea
natura.md
Aug 19, 2026 08:56
35
0
La marginea satului Utconosovca, acolo unde stepa își pleacă fruntea spre apele liniștite ale lacului Catlabuga, se află „un chișc” – o limbă de pământ ca o palmă întinsă spre Dunăre, între ape și stuf, numită „în bugeac”. Dacă ar fi să dăm crezare vechilor scrieri și mărturiilor rămase prin cronici, pe aceste pământuri ale bugeacului își pășteau cândva hergheliile tătarii din Crimeea, retrași de la Gurile Dunării. Poate că peste iarba arsă de soare au tropăit caii lor iuți, poate că în vântul sărat al stepelor s-au amestecat nechezatul și strigătele de pribegie. Pământul acesta a cunoscut multe stăpâniri, multe treceri, multe istorii.
În zilele de lucru, dis-de-dimineață consătenii mei mergeau cu caii, cu boii înhămați la plug, cu sapa „în bugeac”, pentru a prelucra brazda grea și neagră, rugându-se de pace și sănătate. Soarele se ridica deasupra apei, bucuvântând pământul care își spunea taina: și iată un vârf de suliță ieșea la lumină, ruginit, dar încă ascuțit în amintire; o monedă turcească, rotundă și tocită, sclipea la soare ca un ochi al trecutului. Țăranii o ridicau cu mirare și cu teamă sfioasă, ștergând-o de colbul veacurilor, și atunci începea povestea. Sunt sigură că unii săteni păstrează și acum cu grijă unele obiecte otomane, găsite în timpul muncilor de toamnă sau primăvară.
Se spune că aceste locuri au fost cândva zguduite de tropot de cai și de strigăt de oaste. Că pe malurile ghiolului Catlabuga s-ar fi încleștat, în toamna anului 1485, oștenii Moldovei cu oastea otomană, în ceea ce cronicile aveau să numească Bătălia de la Catlabuga. Și că însuși voievodul Ștefan cel Mare, cu sprânceana aspră și credința neclintită, ar fi privit aceste ape înainte de luptă, chemându-și oștenii la apărarea pământului, iar oastea moldoveană a înfrânt armata otomană condusă de Isac Pașa. Victoria a consolidat poziția Moldovei în fața expansiunii otomane în zona Dunării de Jos. Astăzi, medalionul pictat pe peretele bisericii din sat, cu chipul blând și hotărât al lui Ștefan cel Mare, veghează tăcut peste baștina mea, ca o icoană a memoriei vii. Nu este doar o reprezentare artistică, ci o punte între veacuri – între jertfa de odinioară și liniștea de astăzi. Așezat pe interiorul bisericii „Sfântul Arhanghel Mihail”, medalionul pare să privească dincolo de timp, peste câmpurile „bugeacului” și peste apele ghiolului Catlabuga, ca și cum ar binecuvânta pământul pentru care s-a ridicat sabia și s-a rostit rugăciunea. Revenind la cele descrise, astăzi meditez și mă întreb - cine știe dacă sulițele găsite „în bugeac” au fost aruncate în iureșul bătăliei sau pierdute de vreun ostaș rătăcit prin stuf? Cine știe dacă monedele turcești sunt semnul trecerii unei armate înfrânte ori al unui negustor prins între vremuri tulburi? Cert este că pământul „bugeacului nostru” păstrează, sub rădăcina vegetației din „chiscul” satului, o memorie, o taină sub brazda trudită de strămoșii mei.
Consătenii mei își amintesc că pe acest petic de pământ era o grădină nesfârșită. „În bugeac” era o grădină de zarzavaturi a satului. Pământul respira prin verdele cepei, prin frunza fragedă de pătrunjel, prin brazdele drepte de cartofi, roșii și ardei. Oamenii simțeau că trăiau odată cu grădina și știau să ridice apă din adâncurile malurilor. Pe maluri erau puse în funcțiune „dulapuri” – instalații de lemn ridicate de gospodari cu mâinile lor trudite, care aduceau apa sus, din ericele vadurilor, până la ogoare. Câțiva vecini își uneau puterile și ridicau stâlpii, potriveau roata, înnădeau lanțul. Legau caii ori boii de un stâlp instalat la mijloc, ca la armănitul de la seceriș, când snopii de grâu erau călcați în cerc. Animalele se mișcau pe acest cerc încet, cu răbdare, iar roata ridica, cofe după cofe, apa prinsă în lanț. Sus, pe mal, roata le răsturna într-un uluc de lemn, care curgea apoi prin dambe – săpături adânci până la grădinile consătenilor. Totul era un cântec: al apei, al lemnului, al pământului și al omului. După spusele vecinilor, dulapurile au funcționat ultima dată prin anii 1944 sau 1945. Era o rânduială veche, un ciclu al muncii consătenilor mei. Apoi au venit anii grei – 1946, 1947, care au adus foametea, frica, schimbarea. Venise colectivizarea, care luaseră totul de la oameni. Grădinile nu mai erau ale gospodarilor, erau „ale tuturor” și, de fapt, ale nimănui. Prin 1953 totul devenise colhoz. Nu mai erau grădinile sătenilor, ci ogoarele colhozului.
Astăzi, locul pare împăcat. Vântul bate domol peste apă, iar stuful se leagănă ca o rugăciune. Dar când pășești acolo, simți că sub talpă nu este doar humă roditoare, ci istorie. „În bugeac” este marginea satului – hotarul dintre legendă și adevăr, dintre brazdă și sabie, dintre rod și memorie.
Autor: Elena Pintilei
Articol publicat în revista NATURA, nr. 414
Susține Natura.md: Devino Patron!
