Scriitorul Constantin Olteanu despre natură și despre natura umană

 – Stimate Constantin Olteanu, mă gândeam să facem o călătorie împreună, ca doi colegi – dacă nu de generație, apoi de mese de scris, – și ce destinație mai reconfortantă pentru această plimbare poate fi în zilele de vară dacă nu într-o bibliotecă. În biblioteca Constantin Olteanu. Mai ales că acolo, în vitrină, este și un trofeu proaspăt: lângă cartea „NUD” (Editura UNU) se află, drept ca un cotor, Premiul pentru proză scurtă al Uniunii Sictirurilor din Moldova. Iar printre cărțile tale vreau să vorbim, cum zice unul dintre eroii tăi, despre „lucruri simple, prostești, neimportante”, dar cred că esențiale și adevărate. Ce zici, accepți? Și ce crezi despre un asemenea pelerinaj?

– Nu am acordat multe interviuri. Unul dintre motive ar fi că, de multe ori, anume eu am fost cel care a tot solicitat interviuri de la lumea din jurul meu. Alt motiv ar fi că sunt mai puțin cunoscut. De fapt, ce umblu eu acum cu presupunerile? Accept. 

Biblioteca mea e din cărțile care m-au ținut lipite de ele, cărțile care mi-au influențat gândirea și poate, mai mult, tăcerea. Cele semnate de mine sunt înainte de toate o revedere cu oameni care nu mi-au permis să fiu altfel, dar, și mai important, o revedere cu mine. E destul de curios și destul de tulburător să te întâlnești cu un copil care se teme că într-o zi va pleca de acasă, cu un copil care tresare când îl atinge umbra fetelor din mahala, un copil care își caută propria pădure în copilărie. Ei, bine, copilul acela sunt eu. 

Am citit ușor cărțile în care m-am regăsit și am citit greu cărțile din care m-am chinuit să fug. Îmi spun de multe ori cei care-mi citesc cărțile că sunt despre ei și eu zic că, dacă nu s-ar regăsi nimeni în romanele mele, în nuvelele mele, aș rămâne singur între coperțile lor și nu ar fi nimănui de folos lucrul acesta.

– Sunt încântat cum în fiecare dintre cele zece cărți ale tale natura vegetală se împletește cu natura umană. Acolo sunt niște mușcate pe pervazuri, mai multe orhidee într-o bucătărie, flori boierești într-o curte și un târg cu nume de floare, Bujor. Și spui că „florile sunt cuvintele pe care nu putem să le spunem când lumea te reduce la tăcere”. Ce spun, de fapt, pomii din livadă și florile din grădină despre oamenii care le-au pus acolo ca să crească și ca să se bucure și alții?

– Degeaba mai cad frunzele, dacă nu simți cum te iau cu ele toamnele și cum te trezești cu niște goluri acolo unde ești tu – pe o cărare, pe o bancă, într-un foșnet galben care aduce plecare. 

Natura nu e doar despre iarbă, despre ape curgând, despre zăpezi care ne tot întroienesc și ne tot pierd pe unde suntem. Am spus că florile sunt cuvintele pe care nu le putem spune pentru că ele atât de bine știu să acopere tăcerea noastră, atât de ușor ne citesc stările și atât de mult le pot reproduce. Le luăm cu noi atunci când nu vrem sau nu putem să fim singuri în fața unei bucurii sau în fața unei dureri. Ca pe un prieten care știi că nu-ți va trăda niciodată sentimentele.

Și dacă chiar despre flori este vorba, e bine să spun că avem o casă scăldată în flori, în culori și parfumuri, în taina dulce a înfloririlor. Nu, nu fac poezie. Le-am învățat înfloririle pe de rost ca să știm bine ordinea în care vin în față. Ceea ce nu au florile și ceea ce avem noi e că ele nu a spus niciodată una alteia: „Dă-te încolo, că aici e locul meu”. Sau: „Stinge-ți parfumul că nu-l prea pot suporta”. Sau altceva. Florile nu desenează hărți și nu scriu istorii în care cineva iese în mod obligatoriu învingător. Ele pur și simplu înfloresc. Ele pur și simplu bucură. Ele pur și simplu se scutură și pur și simplu răsar primăvara.

Ne întoarcem cu flori de unde mergem. La unele din ele nu le știm numele, dar ne descurcăm cumva în felul nostru cu „floare de la Dorin”, „floare din Barcelona”, „galbena din Crimeea”, „iarba din Milano” și tot așa. Nu zic că am trăi între flori ca albinele, dar cred că au și ele ceva în tot ce suntem noi.

– Uite că Micul prinț, care o fi având vârsta nepoților din „ALBUMUL COPILĂRIEI” – Andreea, Oliver, Milena, Mihaela, Alexandra, Christopher, Amelia, Sofia, – mărturisește că „dacă le spui oamenilor mari: „Am văzut o casă frumoasă, din cărămizi trandafirii, cu mușcate la ferestre și cu porumbei pe acoperiș...”, ei nu sunt în stare să-și închipuie cum arată o asemenea casă”. 

– I-am scris pe toți pe o pagină din cartea asta ca să știe că eroii cărților sunt niște copii ca ei, niște oameni ca noi. Și am mai lăsat loc pe pagina aceea, ca să-și poată scrie numele și alți copii. În „ALBUMUL COPILĂRIEI” sunt amintirile mele care atât de ușor pot deveni și amintirile altor copii. Amintirile din copilărie ne ajută să rămânem buni, considerent din care ar fi bine să le citim și să le recitim, să ne adormim cu ele copiii acasă, să-i ținem treji cu ele, să le dăm lor ca să le poarte ca pe o haină care le vine bine. 

– Iar dacă pui niște copaci desfrunziți lângă o casă, apoi descrii, așa cum ai povestit în „GREEN CARD”, niște „case rătăcite printre copaci, cu ferestrele dezgolite și cu mult întuneric dincolo de ele”, îți închipui mai ușor înstrăinarea. De unde îți vin, de unde iei oamenii, poveștile lor de viață, florile și copacii ca să le pui în cărți?

– Nu prea caut subiecte prin alte case, prin alte vieți. Nu inventez personaje. Cei despre care am scris și în „GREEN CARD”, și în „NUD”, și în „CABINA DE PROBĂ” sau în „CORUL ORBILOR” sunt oameni de lângă mine, oameni pe care i-am cunoscut, oameni care îmi știu numele. Atunci când scriu, îmi trec iarăși prin față. Ei sunt aceiași, dar eu sunt deja altul. Acum îi pot înțelege mai bine sau abia acum îi pot înțelege. Nu-i judec și n-am să-i judec niciodată. Ei îmi ajută să înțeleg lumea și să mă înțeleg pe mine. Esențial e să nu trișezi, să crezi constant că nu există o lume mai corectă în raport cu tine decât lumea cărților tale. 

Când am editat „GREEN CARD”, mi-a spus un cititor că nu trebuia să o las pe Darla să moară. Și atunci m-am simțit, nu știu cum, aproape de crimă. Am început să caut formulări, că vezi, că nu… Eu nu am văzut-o niciodată pe Darla, dar o caut ori de câte ori merg în America. Cimitirul în care a fost înmormântată urna cu cenușa ei există la modul real, se află nu departe de Chicago, numai că Darla, în realitate, e creația mea. Dar eu vreau să merg la White Oak Cemetery, nu departe de Rockford, să trec printre morminte ca printr-o răsfoire de carte. Am adus din America un pui de stejar alb (White Oak), l-am sădit în grădină și îi număr frunzele în fiecare an. 

Am o nuvelă care poartă numele proaspetei mele cărți – „CABINA DE PROBĂ”. O parte din acțiune are loc într-un azil de bătrâni din Gleen Ellyn. O casă destul de mare la care atunci când mă uit găsesc asemănări cu Filarmonica din Chișinău. După un an-doi am mers iarăși la Gleen Ellyn. Stăteam pe bancheta din față și fotografiam casa din fuga mașinii. Și atunci fiica mea a oprit mașina. „Fotografiaz-o, zice, că ai timp”. Citise cartea, probabil.

– De altfel, Micul Prinț mai spune că „adulților le plac cifrele”. Între prima ta carte, „Pachete cu zăpadă”, apărută în anul 1991, într-un tiraj incredibil pentru o carte de debut din zilele de acum, de 10 mii de exemplare, și următoarea, „GREEN CARD”, sunt 31 de ani. Cu ce sentimente te uiți la acele „PACHETE CU ZĂPADĂ”? E mai mult o nostalgie după stările de atunci? E cumva și atitudinea unui adult care îl privește pe tânărul care ai fost cu un amestec de încântare că era dezinvolt și îngăduință că nu știa și nu putea atâtea?

– Eram mai sunător atunci. Sunt scriitori care nu-și pot depăși prima carte și e destul de trist, cred eu, să te trezești într-o asemenea competiție pe care o tot pierzi, o tot pierzi. Tu, un om cărunt, care are undeva, pe fundal, un tânăr care tulbură lumea cu poeziile sale și care abia reușește să ascundă surâsul subțire de pe buze. Dar sunt scriitori care pornesc de la un clinchet zglobiu de clopoțel și ajung să cutremure lumea cu dangătul lor. Rămâne de văzut cine și unde se poate încadra.

– Și dacă suntem într-o bibliotecă, pot să te întreb ceva mai personal. Când scrii? Unde scrii? Și cum faci că toate cărțile tale sunt frumoase și adevărate într-o vreme care nu este tocmai așa?

– Nu am un anumit loc în care scriu. Scriu pe un colț de masă în bucătărie și nu am nevoie de un fundal cu rafturi de cărți, de lumânări topindu-și ceara, de halat din catifea grea cu vișiniul lui colorând timpurile. Nici de țigări din tutun rulat. Pur și simplu scriu, dar asta nu e o rețetă și nu e o definiție a scriitorului.

– Dar de ce scrii? 

– Scriu pentru că trăiesc o asemenea stare. Dar asta mă privește pe mine. 

Autor: Igor Guzun 

Articol publicat în revista NATURA, nr. 414

Susține Natura.md: Devino Patron!