Ciuciuleni, un sat cu istorie, tradiții și oameni de poveste

Ultima zi a ultimei luni de toamnă m-a dus la Ciuciuleni, Hâncești. La prima vedere, localitatea situată la 60 km de Chișinău, nu te lasă să ajungi obosit de mers, în satul din inima Moldovei. Ziua era încărcată de atâta ceață, iar soarele nu se arăta grăbit să o ridice, deci trebuia noi cumva, eu cu Elena Plotnic, să dăm la o parte negura densă ca pâcla, pe alocuri, și să conducem atent la drum. Ne-au ajutat poveștile noastre de suflet, vorbele, care se armonizau de la primele scântei de gânduri. Elena Plotnic, sau Lenuța cea scumpă, este băștinașă din Ciuciuleni. Satul nu i-a ieșit din suflet, fiindcă mama ei, Ana Tăbăcaru, o doamnă de o vrednicie inimaginabilă a muncii, consilier local, o așteaptă mereu, se bucură atunci când își ia familia, pe Victor și cei patru copii, Lia, Ana, Luca și Matei, și poposesc la Ciuciuleni. Aici, ograda bunicii se umple de forfotă - fiecare cu grijile și priceperile vârstei -, dar revenirea la casa părintească umple satul Ciuciuleni de bucurie (primar Gheorghe Grigoraș). Revista NATURA are misiunea ca pe paginile ei, la Descoperă Moldova, să scrie despre localitățile, care își merită cunoscut trecutul, frumusețea și oamenii. Ciuciulenii chiar merită să se știe că este un sat ca multe altele, dar are ceva aparte, care nu se vede dintr-o privire grăbită. Ciuciuleni are o vibrație a lui, o căldură și o identitate ce merită descoperite, înțelese și prețuite de oricine ajunge în acest sat.   

Plai verde pe o vale pitorească     

Drumul, ce cotește spre sat, îți deschide în față o priveliște luminoasă. Poate fântânile, la intrare în sat, în formă de ulcioare uriașe sau, cum ar zice străinii, pocale cu apă de izvor, demonstrează că aici generozitatea localnicilor se împletește cu buna gospodărire, după cum se văd și casele, drumurile amenajate, deși toamna a șters orice strălucire de verdeață. E un loc unic acest spațiu rustic, întreținut de dealuri și fâșii forestiere, de parcă două brațe puternice și vânjoase de sus l-ar ține în brațe. Așa ar fi, după cum îi este și denumirea individualizată, nemaiîntâlnită în tot spațiul românesc, care se trage, spun sursele, „de la Ciuciu care după mai multe ipoteze acest calificativ a fost dat unui individ cu scopul de a semnala o calitate sau un defect (ocupație, titlul dregătoriei, stare civilă, rang ecleziastic etc.)”. Despre o istorie a satului, bine documentată, despre oameni și faptele lor, citim în cartea „Ciuciuleni, în veci tezaur”, scrisă de Maria Bezer-Postolachi. Din ea aflăm că „satul Ciuciuleni a fost și rămâne una dintre cele mai mari localități din Republica Moldova. E situat în Valea râului Cogâlnic, la 22 km de stația de cale ferată Bucovăț”. Și de când „în valea pitorească pe care șerpuia un râușor cu apă cristalină, la care se adăpau în tihnă bourii și căprioarele, a poposit cu turma sa de oi ciobanul Ciuciulea” de atunci aici, de secole, această zonă continuă să fie verde, plină de farmec și odihnitoare.  

Acasă la Ana Tăbăcaru satul are un nou suflu     

Casa din centrul satului, cu un trandafir plăpând în poartă, care, la sfârșit de noiembrie se încăpățânează să se despartă de strălucirea și mirosul lui de altădată, este a Anei Tăbăcaru. 

A lucrat o viață întreagă merceolog, iar acum nu se poate despărți de pământurile moștenite de la părinți. Are terenuri de viță-de-vie, pomi fructiferi, o gospodărie în care domnește ordinea, curățenia și multă-multă muncă, iar dacă, din întâmplare, ești oaspete în casa Anei Tăbăcaru vei fi primit ca un rege, cu bucate alese și sănătoase, așa cum le știe a găti doar doamna Ana. Mai trebuie spus că tot ce are în cămară sau în beci sunt cultivate, crescute și îngrijite ecologic, iar naturalețea alimentelor la doamna Ana este sănătate împletită cu firele tinereții din raiul pământesc.   

În casa doamnei Ana Tăbăcaru vox populi prinde contur prin Nadejda Golban și Galina Șendrea. Aceste trei doamne sunt membre ale consiliului local. În ziua respectivă s-au întors de la ședința Primăriei, fiind aprobat bugetul în primă lectură. Fiind băștinașe, pentru aceste doamne satul e sufletul lor. Când le întreb ce bucurii și ce tristeți are satul, deschise și sincere la dialog, ciuciulencele lasă inima să vorbească. Ele povestesc cu mândrie despre liniștea locului, despre dealurile care ocrotesc satul și despre frumusețea care încă îl ține viu. Dar, în același timp, nu ascund nici durerile: plecarea oamenilor, dispariția vechilor întreprinderi, școlile și fabricile care au rămas doar amintire. În glasurile lor se împletesc dorul după ce a fost și speranța că satul lor drag poate renaște. Satul mai înflorește, istoria nu este uitată, natura încă domină, deci, nu ar trebui să ne văicărăm la tot pasul. Azi se trăiește mai bine, doar că trebuie să muncești, spune Nadejda Golban. 

Din amintirile Galinei Șendrea desprindem frumusețea localității de odinioară. Gloria satului o constituiau dotările industrializate: un punct de colectare a strugurilor, o fabrică de conserve, o brutărie, o fermă de animale, o maternitate, două grădinițe, patru școli, două biserici. Astăzi, multe din aceste instituții au fost închise, vândute sau au rămas nefuncționale. Satul, odinioară unul din cele mai mari și mai dezvoltate din zonă, a pierdut din vigoare. Cândva, aici locuiau 7000 de oameni. Au fost ani când populația ajungea și la 12 mii de locuitori. Astăzi, abia dacă mai sunt 2000 de suflete. Școala, grădinița, biserica, biblioteca mai sunt luminițe care aduc speranță satului. În locul unei grădinițe a fost deschis un centru pentru bătrâni, care a creat noi locuri de muncă.    

Totuși, localnicii nu-și pierd speranța. Atmosfera satului, peisajele, tradițiile și oamenii buni pot fi fundamentul unei noi realizări. Doamnele își îndreaptă privirile spre geam, adunând în ele ce mai are satul și nu pot dispărea: izvoare și fântâni curate, dealuri superbe, care înconjoară satul, liniște, verdeață și multe peisaje. Mândria și melancolia fac parte din dragostea lor pentru Ciuciuleni. Dorința de bine și nostalgia pentru ce a fost odinioară se vor transformate în speranță pentru ce ar putea fi din nou. 

Mama mea – putere, bunătate, mândrie     

Nu știu dacă cele trei minute de laudatio pentru mama ei, Ana Tăbăcaru, au fost pregătite din timp de Elena Tăbăcaru, Ilenuța cea frumoasă și înțeleaptă, acum o tânără cu minte profundă și studii în psihologie. Mintea și sufletul ei, acum așezate, știu să aprecieze meritul mamei pentru familia căreia s-a dedicat, dar a găsit timp și pricepere să se implice și în problemele comunității. Alături de Nadejda Golban și Galina Șendrea, doamna Ana Tăbăcaru face parte din acest trio rezistent să țină piept multor probleme ale satului. Ele au fost mesagerii dreptății și corectitudinii, participă în campanii electorale, organizează evenimente culturale, cântă în corul satului. Curajul lor și l-au manifestat și în Piața Marii Adunări Naționale când era nevoie. Au reușit să obțină gazificarea grădiniței. Sunt mândră, spune Elena, că împreună cu aceste doamne, mămica mea are putere să lupte pentru sătenii care nu au curaj.     

Școala – istorie, reforme și un director care ține comunitatea unită

Școala din Ciuciuleni are o istorie bogată, strâns legată de evoluția satului. De-a lungul anilor, aici au existat mai multe instituții de învățământ, deoarece localitatea, întinsă pe patru „sute” – vechile mahalale cu denumiri căzăcești –, a avut odinioară o populație numeroasă. 

Clădirea actualei instituții și-a deschis pentru prima dată ușile la 1 septembrie 1974, funcționând atunci ca școală medie. În 1995, datorită numărului mare de elevi, școala a deschis clase de liceu, iar în 1998, după o perioadă intensă de pregătire și documentare, instituția a fost reorganizată în Liceul Teoretic „Alexandru Donici”, denumit astfel în cinstea fabulistului care, potrivit tradiției locale, ar fi salvat comunitatea în vremuri de epidemii.

Până în 2016, școala a funcționat ca liceu, însă scăderea drastică a populației școlare a dus la o nouă reformă: instituția a redevenit gimnaziu. În prezent, aici învață 211 copii – 106 în treapta primară, iar restul în clasele gimnaziale. Tot din cauza reducerii numărului de elevi, în 2002 s-a produs și comasarea celor două școli ale satului, rămânând o singură instituție de învățământ.

O conducere dedicată și un colectiv respectat

Directoarea Maria Bezer, născută și crescută în Ciuciuleni, este un exemplu de loialitate și implicare în destinul școlii. Atitudinea ei este una deschisă, energică, optimistă: vorbește cu drag despre elevi, își cunoaște comunitatea și urmărește cu atenție parcursul fiecărui copil. Sub conducerea ei și cu sprijinul directoarei adjunct Ecaterina Stratu, școala trece prin reforme fără să-și piardă identitatea.

Maria Bezer se mândrește cu cadrele didactice – multe dintre ele foarte bine pregătite, apreciate și în instituțiile din raion. În ciuda provocărilor, școala merge înainte, fiind un pilon al comunității. Cu directoarea Maria Bezer la cârmă, școala nu este doar un loc de învățare, ci o parte esențială din sufletul satului.

În muzeu, memoria nu doar se păstrează, ci se trăiește

Muzeul de Istorie și Etnografie Ciuciuleni, un spațiu care, deși deschis abia în 2011, a reușit să devină inima identității locale. Transformarea decisivă a locului, povestește muzeografa Maria Caminschi, s-a produs în 2020, când muzeul a beneficiat de un amplu proiect transfrontalier Vaslui–Hâncești, în valoare de 4 milioane de lei. A fost o reparație capitală – nu doar o îmbunătățire. Acolo unde altădată existau 15 încăperi mici, întunecoase și reci, astăzi sunt opt săli moderne, amenajate în stil european, unice pentru un muzeu sătesc. 

Toate exponatele – peste 4.200 – sunt autentice și provin exclusiv din sat. Aproape 1.500 sunt expuse permanent, restul se rotesc, astfel încât muzeul rămâne viu, schimbător, surprinzător. Obiectele au fost adunate cu răbdare și migală, prin discuții și colaborări cu oamenii locului. Nimic nu s-a cumpărat; totul a fost dăruit din dorința de a nu lăsa satul fără memorie.

Vizita începe în „Casa Mare”, încăperea de cinste din fiecare gospodărie. Aici se regăsesc țesături, covoare, ștergare brodate, zestre veche, costume de mireasă din anii ’50 – colorate și pline de simboluri, departe de rochia albă de azi. Mobilierul, unele piese vechi de peste șapte decenii, poartă amprenta meșterilor din sat. Un dulap masiv, confecționat de tatăl compozitorului Tudor Chiriac, a revenit aici după ce a trecut prin România, fiind donat cu bucurie muzeului.

Muzeul este o mărturie a satului de altădată: țesut, croșetat, împletit, lucrul în lemn, instrumente muzicale, fotografii cu artiști amatori din anii ’70–’80, butoiașe pentru vin, unelte agricole și gospodărești. 

Muzeul din Ciuciuleni nu este doar o colecție de obiecte. Este o poveste spusă cu dragoste de oameni care au dorit să lase urmașilor lor o lume întreagă – o lume a muncii, a tradițiilor și a frumuseții simple. Este un loc unde vizitatorii descoperă nu doar istoria satului, ci și sufletul lui.

Aici, memoria nu doar se păstrează, ci se trăiește.    

Biserică veche, timpuri noi 

În centrul satului Ciuciuleni, acolo unde drumul se liniștește și oamenii își fac cruce când trec, se ridică biserica – martor tăcut al trecerii vremurilor și sprijin neclintit al comunității. 

În curtea bisericii „Sf. Nicolae”, unde se află căminul familial al preotului paroh Oleg Pușcașu, preoteasa Aurelia ne însoțește cuminte și cu respect, iar din vocea ei caldă curge povestea bisericii căreia îi slujește. Ciuciulenii au biserică din 1820, construită din piatră, pe locul fostei biserici din lemn, menționată în actele din arhivă în anul 1786. La sfârșitul anilor 50 a fost închisă de regimul sovietic și transformată în depozit de cereale. A fost redeschisă în 1994.     

Preoteasa Aurelia zâmbește cu blândețe, iar vocea ei transmite speranță că biserica „Sf. Nicolae” va rămâne mereu un colț de credință și adăpost spiritual pentru toți ciuciulenii.   

Autor: Silvia Strătilă 

Articol publicat în revista NATURA, nr. 406    

Susține Natura.md: Devino Patron!