Devino Patron!

Pasiunea, munca și bunul simț nu se demodează niciodată

Pasiunea, munca și bunul simț nu se demodează niciodată

Textul lui Vitalie Cojocari, jurnalist la Euronews, despre fiica sa Natalia, m-a atras prea mult prin subiectul abordat ca să nu revin la el. Există, uneori, ceva atât de frumos în ceea ce spun, scriu, mărturisesc unii că relectura te face să continui discuția cu tine însăți sau cu cineva solidar ideii. L-am salvat în arhivă, pentru siguranța că îl voi găsi mai ușor, dar și din protecție că ceea ce este scris pentru istorie trebuie păstrat cu grijă. Jurnalistul scria că Natalia e pasionată atât de mult de tenis, încât „ora 7 dimineața”, „frigul dimineții pătrunzător” n-o împiedică pe copilă la o oră atât de matinală „singură, să aștepte cu nerăbdare începutul antrenamentului”. Tatăl fetei de 13 ani, care „se trezește cu noaptea în cap ca să facă o oră de pregătire fizică, apoi urmează antrenamentul de tenis propriu-zis, care durează vreo două ore”, spune că Natalia este idolul lui. Nu se laudă, nu are nevoie de aplauze, like-uri și tot felul de minunății vizualizate, apoi uitate, mai curând acest text face parte din însemnările unui tată într-o pagină de jurnal. Numai că acum paginile de jurnal nu se mai scriu într-un carnețel, ci pe pagini de socializare, fiindcă relațiile de prietenie, amiciție, de uitare de sine se scriu cu tastatura, nu cu penița într-un carnet. La urma urmei, realitatea transcende într-un articol firesc scris de un jurnalist, în cazul dat, părinte de supererou. Impresiile, constatările și urmarea articolului sunt la cei care scriu și transmit mai departe.   

Ceea ce este la fel de impresionant în relatarea tatălui despre idolul său e că dedicația pentru sport vine din convingerea și plăcerea proprii, din tăria și rezistența caracterului fetei, că îi place „să muncească, să se antreneze din greu de la prima geană de lumină”. Deci, nu sunt laude deșarte, fiindcă tatăl ei vorbește în numele tuturor copiilor care „fac sport și sunt niște supereroi. Au rezistență de fier, agilitate de panteră, dar cel mai mult au poftă de muncă”, „copii care fac performanță în ciuda statului sau Guvernului, care le ia bani pentru vize, taxe de participare la turnee”.    

Subscriu acestor impresii ale unui tată fericit, că înainte de a investi bani în copilul său, investește în valori, nu caută succesul rapid, vizualizări cât să nu încapă în tolba lui Moș Crăciun. 

Cunosc mulți copii, adolescenți modești și înțelepți, talentați și harnici, sinceri și resemnați, nelingușitori, dar onești și lipsiți de ifose că sunt cei mai buni, nebăgăreți, dar discreți în așteptare să fie apreciați pe merit. Pe ei i-am susținut, chiar dacă nu întotdeauna victoria a fost de partea lor. Dar cine crede că victoriile îl fac pe om fericit?  

Aș mai citi asemenea texte, opere cu subiect asemănător, despre copii educați, pasionați de lucruri care le educă intelect și dragoste de muncă. Mă întreabă cineva la ce-mi trebuie? La a ne convinge că educația și munca pot deschide drumuri acolo unde resursele materiale sunt limitate. Într-o lume în care valorile par tot mai răsturnate, acești copii ne amintesc că adevărata bogăție vine din dorința de a învăța și de a munci cu pasiune.

Astfel de povești merită spuse și citite, pentru că ele nu doar inspiră, ci și responsabilizează. Ele arată părinților că implicarea și sprijinul contează mai mult decât luxul. 

Așadar, mi-ar trebui cât mai multe asemenea texte – nu doar pentru mine, ci pentru toți cei care mai cred că educația este singura cale sigură spre un viitor mai bun. Să scriem și să citim despre acești copii înseamnă să ne amintim că speranța se cultivă, iar munca, pasiunea și bunul simț nu se demodează niciodată. 

Autor: Silvia Strătilă 

Articol publicat în revista NATURA, nr. 405  

 

Susține Natura.md: Devino Patron!