Povestea satului Erdec-Burnu

Pe malul drept al lacului Catlabuga, acolo unde apa se unește cu cerul, unde soarele în fiecare dimineață își spală fața în oglinda apei, unde stuful șoptește și papura verde toarce povești vechi, este așezat satul meu de baștină Utconosovca, cunoscut odinioară sub numele de Erdec-Burnu. Lacul Catlabuga, cu maluri abrupte și argiloase, brăzdate cu vaduri adânci și pitorești, parte a vastei biosfere Deltei Dunării. Apa dulce a lacului, respiră în ritmul inimii, al Dunării, iar satul pare o prelungire a lui, o peninsulă care înaintează în larg asemenea unui cioc/plisc de rață. De aici i s-a tras și numele turcesc „Erdec-Burnu” (ördek-burnu) – „cioc/plisc de rață” –, moștenire din vremea stăpânirii otomane, când Sudul Basarabiei era sub stăpânirea Semilunii.

Dar istoria locului meu de baștină nu începe cu numele, ci cu sabia și cu crucea. La 16 noiembrie 1485, pe malurile lacului Catlabuga, voievodul Moldovei, Ștefan cel Mare, a înfruntat și a învins oastea otomană, într-un episod istoric, consemnat de cronicari drept „Bătălia de la Cătlăbuga”. Victoria voievodului a răsunat peste ape și stepă, iar în semn de mulțumire, domnitorul a ridicat la Iași biserica „Sfântul Nicolae Domnesc”, care dăinuie și astăzi ca o mărturie de piatră a credinței și a biruinței poporului român.

Ținutul Bugeacului – Basarabia istorică, cum o numea și Mihai Eminescu –  mereu a fost un „pământ al trecerilor” sau „în calea tuturor relelor”. Pe aici au trecut popoare, armate, vase cu negustori și pribegi, lăsând urme adânci în țărâna pământului strămoșesc. În Evul Mediu, acest spațiu a aparținut domnitorilor Țării Românești, descendenți ai lui Basarab I, pentru ca mai apoi să intre în stăpânirea Moldovei. Astăzi, cea mai mare parte a sudului Basarabiei se află în regiunea Odesa din Ucraina, iar satul Utkonosovka aparține raionului Ismail, situat la 23 km nord-est de orașul-port Ismail, vegheat de Dunărea tulbure și neastâmpărată.

Documentele vorbesc despre localitatea/colonia Erdec-Burnu încă din anul 1752. Atunci, satul număra 97 de familii – 93 de moldoveni localnici, trei familii de bulgari și una de țigani. La început, avea o biserică împletită din lemn, 97 de case și 4680 de desetine de pământ. Fiind o comunitate mică, dar vie, așezată între deal și apă, aici au trăit mereu oameni legați pe vecii de pământul strămoșesc și de credința creștină.

Pe parcursul anului 1822, în localitatea noastră s-au mai așezat alte 93 de familii de țărani români, iar în 1827 au mai venit 21 de familii de moldoveni și trei de ruteni. Această perioadă a coincis și cu ridicarea bisericii cu hramul „Sfântului Arhanghel Mihail”, refăcută din piatră în 1867, care a activat în următoarele perioade istorice, fără a fi închisă sau restricționată activitatea. La început, satul avea trei străzi regulate, cu case văruite în alb-albastru, cu grajduri de vite, acareturi în jurul gospodăriei, cu grădini și vii mănoase care coborau spre lacul cu apă dulce. În lac se spăla lâna și covoarele, lacul alimenta satul cu apă dulce și pește, ca mai târziu au apărut primele dolapuri (instalații), care ridicau apa spre grădini. 

La începutul secolului XX, potrivit „Dicționarului geografic al Basarabiei” (1904), întocmit de Zamfir Arbore, Erdec-Burnu avea 224 de case și 1920 de locuitori. Oamenii posedau 199 de cai, 480 de vite mari, 570 de oi și lucrau aproape 4700 de desetine de pământ. Rutenii stabiliți aici se romanizaseră cu desăvârșire, iar viața satului pulsa în ritmul agriculturii, al morilor de vânt și al clopotelor bisericii. Sunt informații bine documentate, înregistrate în „Dicționarul geografic al Basarabiei” de Zamfir Arbore.

În perioada interbelică, satul a crescut și s-a dezvoltat ajungând în perioada anului 1922 la 3427 de locuitori și 576 de case. 

La fel și învățământul a avut o ascensiune mare: trei școli primare mixte, o școală de băieți, cooperativă de credit și consum, cooperativă agricolă, nouă mori de vânt, poștă rurală, primărie, agent sanitar și post de jandarmi. O comunitate organizată, harnică, ancorată în modernitatea interbelică, dar cu rădăcini adânci în tradiție. 

Pentru o scurtă perioadă, satul a purtat numele „I. Gh. Duca”, în memoria lui Ion Gheorghe Duca, prim-ministru al României, asasinat în 1933 pentru opoziția sa față de extremismul legionar. A fost o clipă în care destinul satului s-a intersectat simbolic cu marile frământări ale istoriei neamului.

După cel de-al Doilea Război Mondial, odată cu instaurarea administrației sovietice, denumirea a fost schimbată în Utkonosovka – o traducere rusificată care păstra sensul vechii denumiri turcești. După 1991, pe hărțile Ucrainei, numele a devenit Utkonosivka, cu un sufix adaptat noii realități administrative. Numele s-a schimbat, imperiile au trecut, dar satul cu oamenii săi harnici și gospodari a rămas.

Poate cea mai mare ironie a istoriei este că această așezare, locuită covârșitor de români-moldoveni, cum se autoidentifică mulți dintre ei, a purtat de-a lungul veacurilor nume străine. Și totuși, graiul nostru, cu regionalisme sud-basarabene, apropiat de cel al românilor din Dobrogea, păstrează dulceața și vechimea limbii române.

Baștina mea, satul Utkonosovca/Erdec-Burnu este o poveste spusă de ape și de vânt, de clopote și de plug, de biruințe medievale și de provocări interbelice. Între lacul Catlabuga și întinderea nesfârșită a stepei Bugeacului, satul își poartă istoria ca pe o lumină tăcută – schimbat în nume, dar neclintit în ființa sa.  

Autoare: Elena Pintilei 

Articol publicat în revista NATURA, nr. 416 

Susține Natura.md: Devino Patron!