Melcii

Curțile de pe strada noastră aveau fiecare o parte de gard dincolo de care trecea drumul. Drum pietruit pe care oamenii de obicei mergeau ca să ajungă la stația de autobuz. Dar mie îmi plăcea mai mult pentru fâșia de iarbă dintre el și garduri. Nu știu de ce, dar anume acolo, pe banda aceea de iarbă puteai găsi, cât e vara de lungă, melci. Mulți, foarte mulți melci. Mai mici, mai mari. Ieșeai după ploaie, de obicei, noaptea, când peste iarbă se lăsa roua cu răcoarea ei aducătoare de înviere. Mergeam duminică dimineața acolo și îi urmăream cum se târăsc pe câte un fir de iarbă. Sus, mai sus, mai sus. Până se îndoia firul de iarbă și îl legăna ca într-o copilărie a lui. Are și el, cred, o copilărie a lui. Că altfel, de ce s-ar legăna pe firul acela de iarbă?

 Am fost răcit o vreme și nu am ieșit din casă zile bune. Era cald afară, ardea lumea de dimineață până seara târziu, dar eu tremuram într-o odaie în care iarna nu se sfârșea, ci doar venea, venea. Îmi era frig cum nu mi-a fost niciodată. O vedeam pe mama la picioarele mele, ațipind și tresărind când simțea că o fură somnul. Mă păzea. Cum ai păzi ceva de hoți. Pe mine cine mă putea fura atunci? Dar mi-am venit în fire. Am înțeles asta când am văzut-o pe mama zâmbind și urmărindu-mă cum eu țin în brațe o pâine și mușc din ea. Jocul acela de-a moartea lua sfârșit. Era duminică când am ieșit afară. Mi-a fost teamă că m-ar putea cuprinde frigul din nou și am aruncat pe umeri cămașa lui tata. Lungă, îmi acoperea genunchii. Am mers la fâșia de iarbă. Era încă dimineață devreme și am prins să-i caut în iarbă. Nu, nu erau. I-am găsit abia după ce am ridicat ochii din pământ. Pe gard. Un zid din piatră albă de aproape doi metri pe care eu uneori mă cățăram ca să văd lumea de dincolo. I-am găsit pe gard. Unii abia desprinzându-se de iarbă, alții – la o palmă-două mai sus, alții – și mai sus, și mai sus. Dar erau morți. Lipiți de zid ca într-o sculptură gândită așa. Singurul pe care îl puteam întreba cum se putea întâmpla toate astea eram eu. Le-am căutat dâra de bale, argintie întotdeauna, ca să le pot citi drumul. Doar drumul din spate. Dar nu era. Tot ce a rămas, un punct cenușiu putea fi găsit ușor. Niște puncte. Multe, foarte multe. Toate. Am înțeles că s-a întâmplat ceva într-una din nopți. Cu ploaie probabil sau cu rouă multă, ar fi pornit să treacă zidul. Că ce e un zid? Un perete care ascunde lumea în care ai vrea să trăiești. O piatră lipită de altă piatră, o piatră lipită de altă piatră.

Dar a ieșit soarele. Cu aurul lui prelins peste lume. Fierbinte. Încins. Neiertător de încins. S-a aprins zidul și a fiert dâra de bale. Argintie. Puțină. Întotdeauna puțină. Unii s-au oprit la numai o palmă de la pământ. Alții – departe. Mult mai departe.

Alții – acolo sus. Te desprinzi de piatră și ajungi rostogolindu-te, dincolo. Acolo unde ai vrut să ajungi. Dar s-a încins zidul.

Puncte cenușii prinse de zidul alb. Un cimitir la marginea unei legănări pe un fir de iarbă. 

Autor: Constantin Olteanu 

Articol publicat în revista NATURA, nr. 416

Susține Natura.md: Devino Patron!