Tudor Ungureanu, cobzarul sufletului basarabean: între tradiție, patriotism și memoria muzicală
natura.md
Feb 15, 2026 07:07
512
0
Într-o vreme în care ritmurile rapide par să acopere vocile vechi ale satului, întâlnirea cu Tudor Ungureanu – Purtător al Tezaurului Uman Viu a avut ceva din revelația unui sunet păstrat în adânc. Instrumentist și interpret, el nu cântă doar folclor moldovenesc, ci îl rostește ca pe o memorie vie, transmisă din generație în generație. L-am cunoscut săptămâna trecută, la Chișinău, în cadrul Târgului de Turism, acolo unde prezența sa a transformat un eveniment de promovare într-o adevărată scenă de mărturisire culturală.
Întâlnirea cu un cobzar al memoriei. La standul României, pe care l-am organizat, invitat de o colegă - Tudor Ungureanu a susținut, zi de zi, un program artistic care a adunat publicul ca un magnet. A trecut cu naturalețe de la un instrument la altul, lăsând să se audă sunete vechi de sute de ani, iar această muzică vie a făcut ca standul să devină, fără efort, centrul de atenție al târgului. Din păcate, un articol de ziar nu poate reda melodicitatea acestei întâlniri, vibrația lemnului, respirația instrumentelor, felul în care sunetul umple spațiul și te obligă să asculți cu tot corpul. Dar poate păstra ceva din spiritul ei: întâlnirea cu un om care nu expune folclorul, ci îl trăiește și îl oferă mai departe, ca pe un bun comun.
Rădăcini care cântă. Povestea lui Tudor Ungureanu, adevărat suflet de Dac, începe într-un sat basarabean în care muzica nu era spectacol, ci respirație zilnică. Născut la Căpriana, la umbra unei mănăstiri ctitorite de trei generații de domnitori, bunic, tată și fiu, Alexandru cel Bun, Ștefan cel Mare și Sfânt și Petru Rareș, într-un spațiu în care sunetul cobzei, al fluierului sau al viorii făcea parte din ritmul firesc al vieții, a crescut printre instrumente ca printre rude apropiate. Am înțeles acest lucru mai bine în muzeul său, când fiecare instrument era prezentat nu doar prin date tehnice, ci printr-o poveste: cine a cântat la el, de unde vine, ce lume a traversat. În felul în care explica, diferențele de timbru dintre instrumente aparent asemănătoare, se simțea aceeași dublă apartenență: rigoarea muzicianului și emoția celui care știe că fiecare sunet poartă o istorie.
Muzica dusă în mijlocul oamenilor. Tudor Ungureanu a ales să ducă muzica tradițională acolo unde oamenii sunt, nu doar acolo unde se așteaptă aplauze. Acest lucru s-a văzut limpede la Chișinău, în spațiul neconvențional al unui târg de turism, unde cântecul său a reușit să oprească pașii grăbiți și să adune priviri, telefoane ridicate, tăceri neașteptate. În fiecare zi a manifestării, programul artistic susținut la standul României a funcționat ca o punte între promovare și identitate. Instrumentele schimbate pe rând, vocile vechi ale baladelor, ritmurile arhaice au transformat un stand expozițional într-un loc viu, recunoscut rapid ca punct central al evenimentului. Nu a fost un artificiu de marketing, ci o demonstrație clară că tradiția, atunci când este autentică, știe să se facă auzită fără să ceară atenție.
Un muzeu care nu tace. Invitația de a vizita muzeul de instrumente organizat de Tudor Ungureanu, chiar acasă la el, a venit firesc, ca o prelungire a muzicii auzite la expoziție. Nu este un muzeu în sensul clasic, al vitrinelor și al etichetelor reci, ci un spațiu viu, în care instrumentele sunt așezate ca într-o casă locuită. Fiecare are un loc, o poveste și, mai ales, o voce care așteaptă să fie trezită. În acest spațiu, folclorul respiră la el acasă. Pentru fiecare instrument, artistul ne-a explicat originea, specificul, zona de proveniență, dar și felul în care sunetul lui se așază într-o structură muzicală tradițională. Apoi, fără grabă, lua instrumentul și îl lăsa să vorbească. Abia atunci devenea limpede că explicațiile nu erau învățate din cărți, ci dintr-o conviețuire îndelungată cu aceste obiecte sonore. În acel moment, diferența dintre un muzeu și o întâlnire adevărată s-a făcut simțită. Sunetul umplea încăperea, vibra în lemn, se așeza în tăcerea noastră, iar cuvintele deveneau insuficiente.
Mai mult decât muzică: o formă de mărturisire. Dincolo de virtuozitate și de impresionanta colecție de instrumente, demersul lui Tudor Ungureanu este unul de mărturisire culturală. Muzica pe care o cântă și o explică nu urmărește spectacolul în sine, ci recuperarea unui sens: acela al apartenenței. În fiecare baladă, în fiecare sunet scos dintr-un instrument vechi se simte o luptă tăcută pentru memorie, pentru continuitatea unei identități care riscă să fie diluată sau uitată. Pentru mine, această întâlnire a avut și valoarea unei confirmări. Există artiști care nu își poartă cultura ca pe un steag demonstrativ, ci ca pe o responsabilitate. În felul calm, lipsit de ostentație, în care vorbește și cântă, omul Tudor Ungureanu transmite ideea că tradiția nu se apără prin discursuri zgomotoase, ci prin gesturi repetate, oneste, făcute cu respect față de cei care au fost înainte.
Întâlnirea cu Tudor Ungureanu nu poate fi rezumată într-un program artistic și nici epuizată într-un articol. Ea rămâne, mai degrabă, o experiență care se așază în memorie ca un sunet ce revine, discret, atunci când te gândești la ce înseamnă tradiția vie. La Chișinău, într-un spațiu dedicat promovării și imaginilor rapide, muzica sa a reușit să oprească timpul și să aducă oamenii împreună, fără explicații suplimentare. Poate că acesta este, în fond, cel mai important lucru pe care îl face un artist-cobzar adevărat: nu conservă trecutul, ci îl face prezent. Instrumentele, poveștile, cântecele și liniștea dintre ele spun o istorie care nu are nevoie de note de subsol. Iar dacă un articol nu poate transmite melodicitatea întâlnirii, el poate măcar semnala existența ei, ca invitație la ascultare, la prezență și la respect față de ceea ce încă ne mai leagă unii de alții.
Autor: Valentin Beloiu
Articol publicat în revista NATURA, nr. 408
Susține Natura.md: Devino Patron!
