Idealul vieții mele a fost și a rămas Reîntregirea Neamului Românesc!

 Când ai o viață în spate, poți să aduni curaj ca să alegi din tot timpul acesta acele câteva secunde, rupte una de alta, în care te-ai întâlnit cu istoria. Care au fost aceste clipe?

Viața lăsată în urmă de un jurnalist adeseori pare o călătorie fascinantă, prinsă între întâmplări fabuloase și oameni încântători, între maratoane interminabile și bucuria materialului prezentat la timp, între existența cea zilnică și meandrele destinului. Însă istoria, nu mă refer la disciplina propriu-zisă, e cu totul altceva – e acea forță uriașă și invizibilă care mână umanitatea de la începuturi, pe drumuri doar de ea cunoscute, fără să explice împăraților sau muritorilor de rând de ce a lăsat să ardă Biblioteca din Alexandria sau să dispară Imperiul Roman, de ce nu a păstrat România întreagă la 1940 sau de ce nu se îndură de popoarele sfâșiate de războaie și nedreptăți. Istoria ne deschide ochii la trecut, însă tace cu îndărătnicie când e vorba de viitor. Uneori aruncă unele semne misterioase, lăsând oamenii să le descifreze.

                                                   Bușteanul CCCP și… prăbușirea imperiului

Pentru mine, prima întâlnire cu un semn lăsat de istorie pe pământul Basarabiei a fost în vara anului 1972, când am văzut o inundație devastatoare pe râul Prut. Mă aflam în ospeție la un coleg de universitate, băștinaș din Costești. Acolo am dat cu ochii de frontiera sovietică, sminteala cu gardul de sârmă ghimpată. Se vede că furia apelor smulsese mai multe segmente de graniță cu stâlpi cu tot, unii agățați de sălcii și tufișuri. Lângă stânca pe care mă cocoțasem să văd spectacolul naturii, în apa tulbure se bălăbănea un buștean solid, descojit și modelat într-o bornă de hotar, cu cele patru litere mari – „CCCР”. Ce blasfemie își permitea Natura, fără spaimă de a fi încarcerată – să dea jos simbolurile Kremlinului, să sfideze, să nu recunoască frontiera rușilor pe Prut!? Nici țipenie de grănicer să vină, să se arunce în apa învolburată, să salveze onoarea imperiului sovietic. Înainte să cobor de pe stâncă, un val a smuls borna din prinsoare, lăsându-mă să privesc cu uimire și bucurie cum „CCCР”, luată de ape, se ducea la vale, dispărea în vâltoarea Prutului. Imaginea bornei de hotar fictiv, cu inscripția „CCCP”, doborâtă de ape și înghițită de Prut, am luat-o ca pe o întâlnire cu istoria, iar peste 20 de ani, URSS chiar s-a dus pe apa sâmbetei, s-a prăbușit.

Celelalte două întâlniri le consider reale, deși peste ani îmi par tot mai neverosimile – în secția publicistică din redacția săptămânalului „Literatura și Arta”, unde adunasem în anii 1988-1989 aproape o jumătate de milion de semnături în favoarea readucerii acasă a Limbii Române și Alfabetului Latin. Următoarea întrevedere – în Primul Parlament, când am înălțat, la 27 aprilie 1990, Tricolorul peste întreaga Basarabie, iar la 27 august 1991 – votul pentru Declarația de Independență față de Rusia imperială.

                                Eminescu mi-a deschis orizontul spre sufletul românesc

Ce se întâmplă cu omul atunci când cineva – și aici am în vedere inclusiv un sistem – încearcă să-l schimbe, umblând cu târnăcopul printre idealurile lui și printre convingerile lui?

În Uniunea Sovietică nu existau decât idealuri false, fabricate de ideologi iscusiți, care îți creau iluzia că, în sfârșit, tu, „moldovan ruginit”, eliberat de sub „ocupația moșierilor români”, ai șansa istorică să îmbrățișezi cea mai nobilă și mai înălțătoare cauză, să devii „tânăr constructor al comunismului”, să participi la „făurirea celei mai libere, drepte și prospere societăți din lume”, să ajungi un Prometeu sau Danco pe „șantierele patriei socialiste”. Ce clișee propagandistice, ce limbaj schimonosit și afurisit intra în capul tineretului îmbuibat cu slogane mobilizatoare, cântece pretins patriotice și îndemnuri de a desțeleni stepele Kazahstanului sau de a se aventura la construcția secolului – BAM! Ai trăit și tu acele timpuri de înșelăciune colectivă, la sigur, ții minte când sute de mii de tineri moldoveni au înghițit momeala, și-au părăsit baștina, umplând benevol cu forță de muncă șantierele imense din pustiurile Siberiei. Nicio zdreanță n-a mai rămas din trâmbițatele idealuri, fiindcă totul era ficțiune, ipocrizie, amăgeală.

Am avut norocul să fiu trimis de redacție să fac un serial de reportaje despre „coloniile de moldoveni” împrăștiate pe mii de kilometri de-a lungul magistralei de gazoducte Surgut–Urengoi până la țărmul Oceanului Înghețat de Nord. Ce am văzut acolo nu încape în cuvinte: condiții de trai mizerabile, cămine suprapopulate de conaționali, ploșnițe cu milioanele, păduchi în orice localitate de pe traseu, lipsă de igienă elementară. Ce idealuri puteau avea tinerii moldoveni, în afară de un salariu mai mare decât cel de acasă?

În Siberia am trecut prin ceva similar despre ce mărturisea scriitorul Panait Istrati, care venise la Moscova să elogieze „țara libertății și a oamenilor muncii”, dar, îngrozit de cele văzute, a scris celebra carte „Spovedania unui învins”. Recunosc: am dus de râpă sarcina redacțională, nu am prezentat niciun reportaj, iar când i-am spus redactorului-șef despre realitățile nefardate, a renunțat să-mi ceară materialele planificate.

Dar să-ți răspund la întrebare: am venit la universitate cu o dorință nestăvilită de a intra în lumea cunoștințelor solide și a cărților bune, de a însuși tainele meseriei, gândirea creatoare și arta scrisului. Îmi plăcea profesia aleasă, însă abia vara, când am fost repartizat la stagiul obligatoriu, la redacția raională din Cimișlia, am descoperit ce mă așteaptă în viitor. În fond, mi se cerea să devin o trompetă ideologică, să elogiez înțelepciunea partidului, să închin ode ocupanților, să fardez realitățile și să contribui prin materialele mele la comunizarea și rusificarea RSS Moldovenești. Nu prea găseai loc pentru alte idealuri decât cele oficiale – formarea mărețului popor sovietic și a omului nou, glorificarea URSS-ului, distrugerea treptată a imperialismului american și asigurarea victoriei definitive a comunismului. Frământările m-au chinuit o vreme, pierdusem pofta de a studia „operele geniale ale clasicilor marxism-leninismului”, începusem să-mi dau seama că un șir de obiecte îmi otrăveau mintea, mă îndoctrinau.

Din anul doi, învățam mai mult pentru bursă, reușind să-mi fac timp să caut, să găsesc și să citesc pe ascuns cărți rare, unele interzise, despre Basarabia, despre etnogeneza poporului român, despre originea, istoria și limba moldovenilor. Fără să știu, idealul meu se forma lent din acele cărți „subversive”, din care sorbeam adevărul despre ființa mea națională.

După ce am citit publicistica, opera politică a lui Eminescu, idealul meu – erezie teribilă și sfidătoare la adresa dogmei „eliberatorilor” – a prins contururi clare, a devenit lumina și energia interioară de care duceam lipsă și pe care le căutam, conferind un rost existenței goale de student sovietic. Eminescu m-a ajutat enorm să mă ridic în picioare, să-mi formez viziunea și caracterul, să renunț pentru totdeauna la drogurile ideologice, mi-a deschis ochii să văd esența toxică a Rusiei imperiale etc. Articolele lui Eminescu despre Basarabia mi-au dat setul de argumente de care duceam lipsă, arma cea mai puternică de a rezista la ispitele de a avansa, de a deveni ideolog și colaboraționist al regimului de ocupație. Idealul meu, alimentat din scrierile politice ale lui Eminescu, Iorga, Xenopol, Bogdan P. Hașdeu, avea puterea inepuizabilă a adevărului și încrederea tinerească în dreptate și biruință.

De-a lungul vieții, până la prăbușirea URSS, târnăcopul rusesc m-a lovit barbar, provocându-mi traume adânci, însă nu a reușit niciodată să-mi clintească dragostea față de Basarabia natală și convingerea fermă că, inevitabil, poporul român, de pe ambele maluri ale Prutului, se va reunifica.    

Articol publicat în revista NATURA, nr. 405 

Susține Natura.md: Devino Patron!