Vom fi atât cât vom vorbi această limbă strămoșească

Nevoia românilor de limba română

O limbă se învață cel mai direct și mai ușor prin gramatica ei inteligibilă, simplă, accesibilă și nu prin structuri teoretice abstracte. Majoritatea limbilor europene, atunci când și-au elaborat regulile de scriere, când au trecut de la oral la scris, au trebuit să-și creeze câte o formă unitară, aceeași pentru întreg grupul de vorbitori. Așa s-au născut, la finele Evului Mediu și în epoca Renașterii, limbile literare, destinate și vorbitului corect, dar mai ales scrisului uniform, corect, curat și sigur. Scopul limbilor literare nu a fost complicarea limbajului, ci înlesnirea comunicării. Primele gramatici ale limbilor europene – indiferent de faptul că acestea erau limbi romanice, germanice, slave, că erau indo-europene, uralo-altaice sau cu origini necunoscute – au avut ca model gramatica limbii latine, care se inspirase din gramatica limbii grecești. Gramatica limbii latine este veche de cel puțin două milenii și jumătate, a fost mereu învățată de-atunci încoace, de zeci de generații de oameni și de sute de promoții de elevi și de studenți și nu s-a perimat deloc. Spre ce va conduce înnoirea aceasta continuă „deconstructivistă”, aplicată fără discernământ? Mii și mii de creații literare de excepție au rezultat din mințile celor care au învățat gramatici clasice în școli, de circa două milenii. Operele acestor „elevi” modești de-odinioară au ajuns – în cazul unora – capodopere și alcătuiesc astăzi tezaurul spiritual al omenirii. Ele încă se mai învață la școală, dar până când? În scurt timp, fără efortul de a învăța al elevilor, de a învăța inclusiv gramatica obișnuită a limbii române, toate creațiile literare vor deveni neinteligibile, inutile. Cu cât se complică mai mult gramaticile, cu atât se știu mai rău limbile. Faptul se întâmplă deja azi, când, de exemplu, textele lui Shakespeare – scrise în jurul anilor 1600 – sunt „traduse” pentru englezii (anglofonii) contemporani. Textul unui scriitor este sfânt și nu poate să fie schimbat nici măcar cu o virgulă.

O parte din aceste capcane se insinuează și prin intermediul inteligenței artificiale (IA). Aceasta oferă soluții pentru orice pe lumea asta, încât și traducerea „cu telefonul” a ajuns la ordinea zilei. Oamenii s-au convins – din fericire, numai unii dintre ei – că nu mai e nevoie de învățare temeinică, din moment ce instrumentele digitale știu tot. Ele ar ști chiar și limbi străine, toate limbile pământului. Aceasta este, însă, o iluzie ca atâtea altele. Iluzia în cauză răspunde orgoliului nostru de „a ne da mari”, poate răspunde unor nevoi elementare, practice de comunicare, poate să ne și „demonstreze” că e bine să ne mulțumim cu puțin. Dar finețea lucrurilor, ca și a limbilor și literaturilor, rămâne pierdută. Încercați să traduceți la traducătorul automat o poezie de Dante, de Villon, de Shakespeare sau de Goethe și veți vedea ce catastrofă iese. Motivul este simplu: în creația intelectuală umană nu sunt numai semne (structuraliste sau nu), ci sunt și sentimente prinse în cuvinte, în expresii, în figuri de stil.

O altă cauză a pervertirii limbii este dezinteresul pentru aceasta. Mulți români cred că, dacă limba lor maternă este româna, faptul este suficient pentru a vorbi și scrie corect. Natural, învățând româna din leagăn, copilul (elevul, adolescentul) dobândește și simțul limbii, care nu se poate deprinde ca regulile de la școală. Simțul limbii este sentimentul comunicării, dar nu ne învață să folosim corect limba literară. [...]

Ce frumos ar fi să ne prețuim limba! Pentru aceasta, lucrul cel mai simplu ar fi să o studiem cu seriozitate. [...] Știm cu toții că suntem globalizați, că engleza ne este a doua limbă, că fără engleză nu putem comunica în lume, dar asta nu înseamnă că româna trebuie pusă între paranteze. Orice comunicare destinată publicului trebuie să fie făcută întâi în românește, apoi să fie tradusă în orice limbă. Firește, dacă decidenții nu ar fi de acord cu așa de multă limbă română, atunci eu m-aș mulțumi și cu româna pe locul al doilea, adică după titlul în limba străină să urmeze traducerea în românește. Azi, mai toate firmele de pe străzi, din localuri, din locuri publice sunt în engleză sau alte limbi. Nici meniurile din restaurante nu mai sunt în românește. Titlurile congreselor, colocviilor, sesiunilor științifice sunt date adesea exclusiv în engleză, chiar dacă nu participă niciun străin la acele manifestări. De exemplu, am fost de mai multe ori la târguri de carte. Unele dintre ele se cheamă „Bookfest” și nu sună rău. Am văzut și îndemnul: Și unei cărți poți să-i dai „follow”, „like” și „share” și să te bucuri. Este foarte bine așa, numai că sună foarte rău acest amestec de română cu engleză. Oare să nu mai avem forme de expresie potrivite și în românește? I-am întrebat pe organizatorii unor târguri „Bookfest” câți expozanți străini participă la manifestările lor. Mi-au spus că niciunul sau că doar din „Republica Moldova”. Ce de străinătate! [...]

Ca să putem învăța să vorbim ușor alte limbi, trebuie să ne știm bine limba maternă. Așa este și așa a fost de când e lumea. Duiliu Zamfirescu, în debutul ciclului său de romane scria un motto semnificativ, azi complet uitat și el: „Suntem datori să citim în limba noastră. Popoarele mari nici nu cunosc alte limbi”. Faptul că nu mai suntem un popor mare, așa cum se considerau românii imediat după Marea Unire, ne obligă să cunoaștem alte limbi, dar nu ne scutește deloc de cunoașterea limbii române; altminteri, în curând, nu vom mai fi nici mari și nici mici, ci nu vom mai fi deloc. Poți să știi românește și să nu fii român, dar nu poți să fii român fără să știi românește. Limba ne ține în viață aproape pe fiecare popor. Fără limba noastră cea română nu vom mai fi deloc. Și ar fi de plâns. Noroc că nouă și plânsul ne este în limba română.

 Acad. Ioan-Aurel Pop

(fragment din mesajul de Ziua Limbii Române, 2025)

HORA VEȘNIC A UNIRII 

Limba noastră, care încă

 taci cu câte-ai să ne spui,

 care-n marmură adâncă

 mai păstrezi adânci statui, 

care-n dulcea ta grădină 

încolțești silabe moi

 pentru până ce-o să vină

 mai dibace decât noi.

Limba noastră, care încă

 te înalți și te scufunzi,

 care-n matca ta adâncă 

pietre rare mai ascunzi,

 ție cinstea nemuririi,

 ție dreptul tutelar -

 Horă veșnic a Unirii,

 piatră de mereu hotar.   

                         Andrei Ciurunga    

Testament literar  

Urmaşilor mei Văcăreşti!
Las vouă moştenire:
Creşterea limbei româneşti
Ş-a patriei cinstire.    

Ienăchiță Văcărescu

Limba noastră cea română  

 Sărut vatra şi-al ei nume
Care veşnic ne adună,
Vatra ce-a născut pe lume
Limba noastră cea română.

Cânt a patriei fiinţă
Şi-a ei rodnică ţărână
Ce-a născut în suferinţă
Limba noastră cea română.

Pre pământ străvechi şi magic
Numai dânsa ni-i stăpână:
Limba neamului meu dacic,
Limba noastră cea română.

În al limbilor tezaur
Pururea o să rămână
Limba doinelor de aur,
Limba noastră cea română. 

Grigore Vieru

Tu, iartă-ne, limbă română! 

De toată trădarea aceasta,

De toată pornirea păgână,

De toată vânzarea de frate,

Tu, iartă-ne, limbă română!

De toată supunerea oarbă,

De toată iuţeala de mână,

De toată uitarea de sine,

Tu, iartă-ne, limbă română!

De felul cum trecem Ardealul,

Ca marfa, din mână în mână,

De cinica negustorie,

Tu, iartă-ne, limbă română!

De singurătatea în care

Moldova furată se-ngână

Şi Prutul ne ghilotinează,

Tu, iartă-ne, limbă română!

De harta aceasta bolnavă

Şi scoasă silit din ţâţână,

De Legi şi Tratate mizere,

Tu, iartă-ne, limbă română!

De noi, ce-am ajuns interjecţii

Şi oameni cu fruntea-n ţărână,

De toţi surdomuţii ce suntem,

Tu, iartă-ne, limbă română!

De-aceste concesii, ce ţara

O rană o fac să rămână,

De-aceste nedrepte hotare,

De neamul acesta, ce moare,

Tu, iartă-ne, limbă română!     

Adrian Păunescu 

Limba noastră cea română 

...Face iarba să răsară.
Noi prin ea suntem o Ţară.
Ea ne-adună şi ne-ngână,
Limba noastră cea română.
 

Ea îi e păsării zborul,
Tânără precum izvorul
Ca veciile – bătrână...
Limba noastră cea română.
 

Unii au zis că e săracă
Valaha-româno-dacă,
Şi miroase a zer şi-a stână
Limba noastră cea română.
 

Şi-au ținut-o după uşe,
Şi au pus-o şi-n câtuşe,
Dar s-a înălțat, stăpână –
Limba noastră cea română.
 

Iar când dânsa-n bolti răsună:
Parcă fulgeră şi tună,
Parcă plouă pe țărână...
Limba noastră cea română.
 

Ca o mamă ne adună,
Ea ne ține împreună,
Ea aici e-n veci stăpână,
Limba noastră cea română 

Nicolae Dabija 

Unora 

Noi nu ne înțelegem: voi vreți a noastră limbă
S-o înnoiți, surpându-i temeiurile vechi,
Și noua latinie, măcar de-ar fi cam strâmbă,
Vă pare totuși cântec, sunându-vă-n urechi.

Veșmântul firii noastre din pânză strămoșească
Cu tivituri de aur, de vechi argint și flori,
Războaie-mpodobite de-o mână meșterească
Vă par sărăcăcioase mantale de păstori.

Noi nu ne înțelegem: acolo unde bate
Izvorul veșniciei, frumoasei nemuriri, --
Vă pare că-i pustie, bordeie lepădate --
Și căutați s-aduceți de-ai voștri trandafiri.

Dar trandafirii voștri făcuți-s din hârtie
Și miroase a leacuri luate din dugheni,
În limbă doftorească a voastră latinie
Preface graiul slobod din codrii moldoveni.

Noi nu ne înțelegem: din sine limba crește,
Nevoie nu mai are de ajutor străin,
Din sine-și prinde floare, din sine se-nnoiește,
Când nu-i atingi temeiul puternic și bătrân.

Destulă înflorire păstrat-a limba noastră
Din sânul maicii sale cel vechi și sănătos,
Și nu-i mai trebui leacuri și nici boia albastră
Să zugrăvească cerul cel sfânt și luminos.

Noi nu ne înțelegem: povestea nu-i de-aseară
Și parc-ar fi să tragem și noi învățături,
Să nu ne-aducem graiul la stare de ocară,
Să tăvălim pe uliți cântarea din păduri.

Priviți: acei cu limba bolnavă, chinuită
Cu drag și cu mirare ne-ascultă când vorbim;
Iar cântăreți și meșteri cu pana iscusită
Fug de latina nouă, ca de un țintirim...

Noi nu ne înțelegem: dar de-ați simți ca mine
Ce patimi limba trage dintr-un străin puhoi,
Atuncea n-ați urni-o din temelii bătrâne,
Atuncea, mi se pare, ne-am înțelege noi.  

Articol publicat în revista NATURA, nr. 414

Susține Natura.md: Devino Patron!