Chișinău, o capitală elegantă, cu o memorie greu încercată

Chișinăul, capitala Republicii Moldova, este străbătut zilnic de mii de oameni și descoperit la pas de numeroși turiști. Dar turist poți fi și în țara ta. De fiecare dată, când ajung pe străzile vechi ale orașului, am senzația că pășesc pe urmele unor oameni care au intrat în istorie și au lăsat o amprentă asupra acestui loc. De aici începe curiozitatea de a descoperi Chișinăul. Din păcate, este greu, aproape imposibil, să-i găsești centrul istoric restaurat și pus în valoare, așa cum se întâmplă în multe orașe europene.  

Născut la Chișinău, fiind a treia generație de intelectuali, pictorul și arhitectul Lică Sainciuc a fost, cred, cel mai bun observator al schimbărilor și evoluției orașului. „Chișinăul ascuns sau o încercare de resuscitare a memoriei unui oraș” este albumul, al cărui autor este, ce reunește imagini fotografice autentice despre orașul care pe mulți dintre noi ne-a adoptat, ne-a oferit studii, un cămin și un loc de muncă. În schimb, noi îi datorăm dragostea și recunoștința pentru că ne-a format și ne-a urbanizat. 

Fiind unul dintre cei 720.000 de locuitori ai urbei, curiozitatea m-a făcut să mă întreb cum arăta Chișinăul acum 590 de ani. Plimbările fără destinație din anii studenției mi-au satisfăcut, în mare parte, dorința de a cunoaște orașul, care, din recunoștință, merita să fie cunoscut. Acum, având în față albumul maestrului, îmi dau seama cât de „ascuns” este acest oraș cu umeri albi de piatră, având în vedere că istoria de altădată, concentrată în arhitectură și în clădirile care puteau fi salvate, nu mai poate fi învățată în adevărata ei formă acum. Doar albumul mai păstrează imagini cu tramvaiul tras de cai, apoi cu tramvaiul modern, și cu multe dintre străzile cu caldarâm ale orașului matcă, mărginit de case rustice. Dacă acest patrimoniu ar fi fost restaurat și conservat, am fi avut astăzi dovezi în plus că suntem un popor care își respectă trecutul și ar fi privit cu mai multă încredere de generațiile viitoare și de cei care ne descoperă orașul. Străinii care îl vizitează spun cuvinte frumoase despre „câșla” nouă, modernizată în mai multe decenii de ocupație în stil muscălesc, nu trec cu vederea căldura oamenilor, iar zâmbetul de serviciu care lipsește de pe chipurile lor, este compensat de bucuria bomboanelor cu un gust aparte, cu care își umplu valizele la plecare.   

La braț cu albumul sau, mai curând, cu el în brațe ori sprijinit pe genunchi, călătorim, filă cu filă, prin Chișinăul istoric, pe întâiul drum ce ducea spre Iași și spre Tighina, pe Bâcu (așa era numit râul Bâc); trecem pe lângă Fântâna cea Mare, luând binecuvântare de la prima biserică domnească, ridicată în 1645. Doar imaginile din carte îți pot oferi o plimbare scurtă prin Piața Veche, încetinind pașii pe Drumul Mare, pășind cu luare-aminte pe lângă Soborul Vechi sau ruinele Casei Donici. Moara Roșie, astăzi ascunsă printre SRL-uri moderne sau Loja Masonă din strada Cațica, azi strada B.P. Hasdeu, te îndeamnă să dai mai departe filele în care vei găsi Chișinăul de cândva. 

 O călătorie prin timpul istoric al Chișinăului, pe care o fac fie cu pași proprii, fie răsfoind cărțile consacrate orașului, mă face să reflectez și asupra apelativului chișnău, care supără urechea unui intelectual, fiind considerat ieșit din uz. Istoria numelui arată însă că „etimonul provine de la chișnău / chișinău – „izvor”, înrudit cu chișnă / chișină – „sursă de apă”, forme considerate reflecții ale latinescului pissiare – „a țâșni”, „a izvorî””. Astfel, constat că orașul pe care îl consider al meu este, asemenea numelui său, o sursă inepuizabilă de poveste, pe care trebuie să o știe și urmașii.      

Capitala Basarabiei românești

Povestea Chișinăului este, de fapt, povestea unei prefaceri continue. Dintr-un târg așezat pe valea Bâcului, născut la răscrucea drumurilor comerciale și întărit de împrejurările istoriei, orașul avea să devină, peste câteva secole, capitala Basarabiei românești – un centru administrativ, cultural și economic aflat în plină afirmare.

Ascensiunea sa începe în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, când nesiguranța drumului comercial dintre Iași și Cetatea Albă, provocată de incursiunile tătarilor în Bugeac, i-a determinat pe negustori să aleagă valea Bâcului. Odată cu ei au venit meșteșugarii și dregătorii ținutului Lăpușna, iar micul târg s-a dezvoltat în jurul bisericilor Măzărache și Râșcani, cu prăvălii, hanuri și o piață de piatră care îi dădea deja chipul unei așezări urbane.

Primele descrieri lasă însă imaginea unui oraș încă modest. Casele erau puține, ridicate din bârne lipite cu lut și văruite cu grijă, atât de bine încât călătorii le confundau cu zidăria. Fiecare gospodărie avea curte, șură și grajd, și doar locuințele boierilor erau acoperite cu șindrilă. Era un Chișinău patriarhal, mai apropiat de sat decât de marile orașe ale Europei.

Istoria nu i-a fost blândă. La sfârșitul secolului al XVIII-lea, războaiele ruso-turce au lăsat orașul în ruină. Cronicarul Ștefan Ciobanu amintește mărturia ofițerului german von Raan, care găsea în 1788 doar cenușa unui târg odinioară înfloritor: peste trei sute de case arse, prăvălii prefăcute în moloz și biserici mistuite de flăcări. Câțiva ani mai târziu, un alt călător, von Reuner, îl descria drept „un mic loc fără însemnătate”.

Și totuși, Chișinăul avea o putere rară de a renaște. În 1817, medicul și călătorul britanic William MacMichael surprinde deja un oraș viu, cosmopolit, unde „printre mulțimea ciudată deosebeai pe ofițerul rus trecând iute în droșca-i ușoară, pe frumosul și voinicul țăran moldovean (...), puțini turci și mulți armeni, așa de numeroși aici că ocupă o stradă întreagă”. Dincolo de farmecul observației, mărturia vorbește despre un oraș în care conviețuiau comunități diferite, dar în care moldovenii rămâneau prezența firească, cea care îi dădea identitate.

Adevărata maturizare urbană avea însă să se producă în perioada Basarabiei românești. După Unirea din 1918, Chișinăul devine municipiu și reședința județului Lăpușna, iar în 1930 era deja al doilea oraș al României ca număr de locuitori, după București. Străzile își recapătă numele românești, instituțiile se reorganizează, școlile, liceele, teatrele și viața culturală cunosc o dezvoltare fără precedent. Orașul privea cu încredere spre viitor și se integra firesc în ritmul celorlalte mari centre urbane ale țării.

Nu întâmplător, jurnaliștii și scriitorii care au vizitat Chișinăul interbelic îl descriau ca pe o capitală provincială elegantă, aflată într-o continuă modernizare. Dacă firul acestei evoluții nu ar fi fost frânt de ocupația sovietică și de distrugerile celui de-Al Doilea Război Mondial, este greu să nu te întrebi dacă orașul nu ar fi arătat astăzi asemenea Iașului, Clujului ori Timișoarei – cu centrul său istoric păstrat, cu monumentele sale întregi și cu memoria urbană neștearsă. Chișinăul Basarabiei românești pornise pe drumul civilizației europene. Din nefericire, istoria avea să-i schimbe, încă o dată, destinul. 

Mai credibilă este amintirea martorilor 

S-ar cere parcă un alineat despre evoluția Chișinăului în perioada primarilor care s-au succedat la cârma orașului. Fiecare a lăsat ceva în urmă, fiecare și-a legat mandatul de o stradă, o clădire, o piață sau un proiect. Dar funcțiile vin și pleacă, iar ambițiile politice se risipesc odată cu timpul. Ceea ce au făcut aleșii (aleși din orgoliu și din dorința lor) pentru oraș nu este decât împlinirea unei datorii firești față de comunitatea pe care au fost chemați să o slujească.

Mult mai credibilă decât rapoartele oficiale rămâne însă amintirea celor care au trăit Chișinăul. A celor care i-au respirat aerul, i-au străbătut străzile, i-au ascultat zgomotul piețelor, i-au admirat grădinile și i-au surprins frumusețea ori neajunsurile în paginile cărților, ale ziarelor și ale memoriilor. Ei nu au scris pentru a-și justifica un mandat, ci pentru a lăsa o mărturie despre un oraș viu. O asemenea carte este „Prin Basarabia românească 1918–1944”, o antologie de articole publicistice ale jurnaliștilor români, adunate de Olga Iordache și Liviu Papuc, apărută la editura „Știința” în 2021. Pe lângă observațiile personale și stilul inedit, autorii articolelor au surprins pulsul unui oraș aflat în plină dezvoltare.  

În „Însemnări răzlețe” publicat în Sfatul Țării (Chișinău), 18 iulie 1920, ziaristul Eugen Darzeu, surprinde orașul „frumos, curat - fără a fi curățat –, cu străzi largi umbrite de pomi prietenoși; cu clădiri masive de piatră; cu porți formidabile; cu ferestre oblonite ca să nu se strecoare priviri curioase în interioruri bogate, ori sărace; cu o viață care în întregime trebuie să pulseze puternic, dar ale cărei exteriorizări le vedem doar în exuberanța tinereții”. Pe străzi și în grădini se plimbă faetoane sau trăsuri și atâta tineret că nici în orașele mari nu vezi. Autorul care a fost și consilier juridic al Ministerului Basarabiei, scrie că „fosta capitală a guberniei Basarabiei este un focar de cultură rusă, în mijlocul unei populațiuni moldovenești, cu un funcționărit crescut în școală și suflet rusesc, cu o nobilime și o burghezie suprapusă, ori ruptă și înstrăinată de la băștinași”. Doar în dorința ca lucrurile să se fi schimbat până la noi, Chișinăul mai păstrează și astăzi „mentalitatea slavă, mistică, străină”, după cum se scria și la 1920. Aceeași observație o vede un alt autor, CAMIL, în articolul „O duminică la Chișinău”: „Grupuri „pestrițe” în care armonia graiului românesc e cu desăvârșire întunecată de „kak-șto-niet”-urile rusești sau de „uăs”-urile exotice ale celor mai noi cetățeni români. [Evenimentul (Iași), 21 mai 1919].   

Despre „vechiul Chișinău moldovenesc, izgonit spre periferie” scrie I. Simionescu în ziarul „Viitorul” (București), 6 iunie 1921, că „e oglinda Iașiului privit de pe Galata”. Cu vii frumoase ce împrejmuiesc orașul, cu „casele tupilate acoperite cu stuf, strălucitoare în îmbrăcămintea lor de var; în ele s-au păstrat, cu toată temnița ce-și arăta capul, întreg sufletul curat al moldoveanului răbdător, toată înțelepciunea strămoșească, ca și dulcele grai românesc”, Chișinăul trebuie vizitat, scrie I. Simionescu. Argumentul se poate găsi și astăzi în ziarul „Opinia” (Iași), 1922: „Căci vizitatorul pleacă din lăcașul acela om bogat, îmbogățit cu o comoară de cunoștințe, pe care ani întregi și biblioteci nu i le pot da. Dacă aș avea cuvânt la ministrul școlilor - pe toate, și din România Mare, le-aș duce pe rând să vadă și să învețe din minunile strânse în tăcutul și izolatul Chișinău”.  

În paginile acestei cărți nu veți găsi Chișinăul de odinioară întâmpinându-și oaspeții sub tricolor. Aveau să mai treacă decenii până când, în pofida ocupației sovietice, s-au ridicat intelectuali, fii demni ai Basarabiei, care au zădărnicit încercarea străinilor de a smulge din pieptul Chișinăului cele trei culori și au redat orașului simbolurile identității sale românești. 

Epilog deschis   

La sfârșitul fiecărui august, Chișinăul îmbracă haine de sărbătoare. Sunt două zile însemnate pe care urbea le întâmpină cu bucurie și respect: Ziua Limbii Noastre cea Română și Ziua Independenței Republicii Moldova. Cele șapte coline, pe care se situează orașul, sunt martore la mai multe evenimente: festivaluri, spectacole grandioase în Piața Marii Adunări Naționale și alte zile de sărbătoare în care orașul își așteaptă fiii și fiicele, și pe toți care au toate motivele să-l îndrăgească. Chișinăul rămâne a fi un izvor nesecat de frumusețe cu parcurile, grădinile, casele, oamenii, teatrele, școlile, muzeele, cu o istorie neînvățată și multe alte locuri unde poți găsi o vorbă bună în frumoasa limbă română.  

Autor: Silvia Strătilă   

Articol publicat în revista NATURA, nr. 414

Susține Natura.md: Devino Patron!