Doar iubirea ne-a mai rămas…
natura.md
Iun 21, 2026 11:19
17
0
Anatol Ciocanu a fost poet, prozator pentru copii, traducător și publicist. S-a născut la 3 iunie 1940 în satul Mălăiești, județul Bălți, Regatul României. A urmat școala medie în comuna Șaptebani, iar ulterior a absolvit Facultatea de Filologie a Universității de Stat din Moldova.
Și-a început activitatea în domeniul presei la câteva publicații pentru copii. A scris poezii pentru copii, dar s-a remarcat și prin volume precum Poemele durerii, Cântecele mântuirii, Spicul și steaua, Povara crucii ș.a. Poezia sa se caracterizează prin optimism, sensibilitate și reflecție asupra condiției umane.
A fost corespondent special al revistei „Glasul Națiunii” la București.
Anatol Ciocanu s-a stins din viață la 19 iunie 2012, la vârsta de 72 de ani. Moștenirea sa literară rămâne una valoroasă, fiind considerat un poet al luminiii interioare în cadrul generației sale.
Doar ea ne-a mai rămas…
Doar iubirea -
doar ea ne-a mai rămas
pentru toți pe pământ - ne-mpărțită -
singura comoară pe-acest vas
al vieții - doar de Cel de Sus păzită.
Doar iubirea -
doar ea mai aerul ce-l respirăm
când coborâm privirile perfide -
când nu luăm, când nu furăm și nu trădăm
lumina strămoșeștilor firide;
Doar iubirea -
doar cu ea hălăduim
din vis în vis, din spaimă - în dorință,
cu ea doar ne mai știm în cuviință,
cu ea acum mai supraviețuim!
Doar iubirea -
doar ea ne-ntinde lucitoare chei,
șoptind tăcut: - deschide paradisul,
îmbogățește-te cu tot ce vrei,
c-aceasta a fost râvna ta și visul!
Doar iubirea -
numai ea de ne mai ține loc
și nu ne scoate la mezat durerea,
doar ea e bruma noastră de noroc
pe aripe purtându-ne-nvierea!
Poezia
Ce singuri am rămas:
ne-a părăsit și iubirea cea mare
care știa să împartă egal
tot ce era divin și - încântare -
de putregai, de registru mortal…
Ce singuri am rămas:
ne-au părăsit, ca două ape, părinții
și două izvoare-n rădăcini au secat,
și-n două albii uscate doar amintirile-s sfinții
plutind cu giulgiul înlăcrimat.
Ce singuri am rămas:
a-nceput să prindă albeață chiar și răsăritul,
nu mai vedem soarele de la un timp,
e după pânze albe și reci mult doritul
strop de lumină, fierbintele nimb.
Ce singuri am rămas:
ne-a văduvit și toamna, plecată,
de-aromele ei cu dulci nostalgii,
rândunica nu mai vine să bată
la geamuri cu-aripi de zbor, străvezii
Ce singuri am rămas:
pe lume numai eu și cu tine
îmbrăcați în același regret demodat,
care numai trupurile noastre vineri,
și nu mai poate fi dezbrăcat.
ce singuri am rămas…
Statornicie
Ni se va pune preț statorniciei
după plecarea cea mai luminoasă:
cum am iubit, cum am făcut câmpiei
leagăn din ploi și cântec din mătasă;
și cum am respirat aerul țării,
cum am privit cerul Moldovei seara,
cum am chemat solia primăverii
să poarte-n dor florilor dulci povara;
statornicie-a sângelui de-o viață,
statornicie-n alba dimineață,
purtând spre vii și codri nestemate;
și cum i-am fost pământului aproape,
să-l cânte păsări, să-l sărute ape -
statornicie-a existenței mele!
Baladă
Prin zările de ceară,
de must și de gutui,
Manole vine-acasă,
dar Ana nu-i și nu-i:
Să fi venit - prin curte,
nu vede niciun semn.
I-s ochii plini de doruri,
mâinile-i par de lemn.
Iar sufletu-i se zbate
ca marea după flux -
Pe mânăstire timpul
cu ploi de praf a curs…
Umbra nevestei nu e,
s-a spulberat în lut,
Doar gâlgâitul apei
s-aude - acolo mut.
I-i tinerețea-n iarna
din plete și din pași.
Prieteni nu mai are,
nu-i știe de urmași…
Din când în când, îl roagă
pe Domnul de-ar putea
Ca să-l zidească-n zidul
cel roșu lângă ea.
Și-alăturea să-și stingă
așteptările-n sicriu
Când ea așa departe -
de ce-l mai lasă viu?
Ostatic florii graiului
Sunt condamnat la pace - ostatic vrajei ei
Și dramelor la care mă condamnă,
La Mărășești părintele Mateevici Alexei
Muri, dar nu atinse nicio armă!
Chipu-i privesc, de zeu și de martir,
Să-i înțeleg sub cer mucenicia,
Stropind cu al silabei sale mir
Memoria, credința, veșnicia,
Care mă leagă-n veac de casa mea,
De frunză, de câmpie și de carte
Și de Luceafăr, renăscuta stea
Ce stă în cale-a tot ce este moarte…
Părinte-ți sunt de-a pururi și copil,
În care viața-și cată dezlegarea,
În care primăverile-n april
Își zbuciumă cu inocență floarea.
Satele mele de grâu
Eu mai am satele mele de vie,
Sate de codru,
Sate de râu,
Dar mai am, dar mai am pe vecie,
Mai am satele mele de grâu…
Ele-s vetrele mele de aur,
Aici dă în floare inima mea -
Mioriță cu dorul în zbucium
Și izvor de iubire sub stea!
Ele-s oazele mele de vise,
Ele, satele mele de grâu,
Din april până-n toamnă încinse,
Cu răbdări și cu arșiți la brâu…
Ele-s vetrele baștinei mele,
Vetre pentru hulub și colac,
Nu mai slăbește flacăra-n ele,
Boabele-aici în cetăți se prefac:
Cetate de-arome,
Cetate de pâine,
Cetate de cântec,
Cetate de dor -
Sufletu-aici să-nnopteze-mi rămâne,
Mai tânăr renaște într-un fecior!
Tinere țarini sub ceruri bătrâne -
Destinul cu-o stea aș putea să vi-l scriu…
Noroc! - pentru satele mele de pâine,
Noroc! - pentru satele mele de grâu!
După două milenii
Apocalipsă sau „epocă-lipsă”?
Ne sângerează conștiințele bibioteca,
Gloria nu ne mai este permisă
Și-ți vine să-ți tai venele, ca Seneca!
Nu mai vine sfârșitul lumii, dar nici al amarului,
Vin doar nevoile, făr-de sfârșit,
Orice silabă-n cântec acum e-a calvarului,
Cu dânsa venim în fața altarului, la spovedit…
Sub steaua lui Eminescu ne mai stinge
Câte-o oază de speranță, de mângâiere,
Dar și aceasta duios se prelinge
Peste umerii noștri de-acuma sleiți de putere.
După două milenii care, bine-mersi, au trecut -
Doar foamea și setea sunt permanente
Toate iluziile noastre și-ale strămoșilor s-au prefăcut
În biblii reci și în și mai reci monumente!
Și s-ar părea o constatare de prisos
În această aviditate de existență,
Doar numai unul din noi îl visează pe Hristos
C-ar veni cu mântuirea prin sfântu-i act de prezență!
De țară neclintită
Cum orbu-și poartă sufletul sub stele,
Cântând încet și mult îndurerat -
Astfel lăsa-voi dorurile mele
Pe-acest pământ, odată împăcat.
La margine de lanuri ori de vie,
Tot cerul l-oi rima cu ciocârlii
Și-oi aștepta tot din pământ să-nvie
Chiotul toamnei, fericind copii.
Din strămoșie, voi da glas la toate
Ierbile arse, supte de călduri,
Luceferind pe vițelele-ncărcate,
Cerșind răbdarea fragedelor guri.
Ce preț voi pune-atunci statorniciei,
Acestor frunze și acestui rod,
Care ne trec de partea veșniciei
Cu cântec, și cu suflet, și cu tot?
De țară și de vatră neclintită
Mi-or înflori silabele la vânt -
Văd steaua ca o lacrimă-ncolțită,
Pe bolta-ndrăgostită de pământ!
Susține Natura.md: Devino Patron!
