Satul meu scump, te iubesc ca o fiică revenită acasă

Fiecare are satul lui de baștină. Eu îl am pe al meu, Rădenii Vechi, raionul Ungheni, o localitate de codru, care azi abia mai numără 1024 de locuitori. Lumea e bătrână și moare, moare, moare. Satul, despre care voi vorbi doar adevărul. Un sat pe care îl iubesc ca o fiică rătăcită, întoarsă la casa părintească. Îl iubesc cu o dragoste mai mult vest europeană decât dragostea de baștină orientală, lacrimogenă, patetică și teatrală, plină de povești inventate, proprii basarabenilor. Da, voi fi un pic ironică, dar așa sunt vremurile. Nostalgică, pentru că multe lucruri s-au trecut. 

Anul acesta suntem mai fericiți, am avut un strat subțirel de zăpadă care nu s-a topit atât de repede cum era obiceiul în ultimii ani. Am avut omăt, dar nu mai este tatăl meu, Ionică Țîcu, care a fost un om cât un veac și a plecat la cei drepți, ultimul din neamul său. Cu el s-a dus ca un fir de iarbă pe râu în jos o epocă întreagă, epoca bătrânilor așezați, cumpătați la vorbă, mucaliți, instruiți în școala primară de învățători români, iar pe urmă trecuți la învățători cu „șanti” trimiși din Tiraspol. A venit Crăciunul fără tata. Nu mai ținem porci pentru sacrificarea de Ignat, nu mai avem de la cine cumpăra un godăcel ca să preparăm cighiri, chișcă umplută, saltison, cârnați, răcituri, friptură, jumări, borș cu varză din polobocică de frasin, cu ciolane de pe spate, care să fie pline de măduva fierbinte și ialuronică pe care să le spargem cu toporișca și să le scoatem în farfurie. 

Când eram mică, venea vărul drept al tatei, moș Gheorghe, casap de profesie, pe timpul Măriei Sale, Regele Carol II. Cumpăra porci, îi măcelărea, îi afuma și cu trenul rapid de la ora 21 seara, din Cornești, îl trimitea la domnii din București. Mâca ținea ligheanul cât curgea sângele pentru singurele. Moșul spunea o rugăciune, tata închina un pahar de vin fiert, iar noi duceam paiele ca să frigă bine purcelul, să iasă șoricul moale și curat. Măsura porcul cu palma să vadă câte kile are. 12 palme, 120 de kile, 18 palme, 180 de kile! Eu cu verii mei drepți și cu Leonid, fratele meu, încălecam porcul. Nu ne era jale. Voiam carne prăjită în plită cu mangal de vișin, voiam pomană, căci postul întreg mâncasem fasole, cartofi, orez, varză și ridiche neagră cu pâine. Asta era așteptarea. Gastronomia metafizică a țăranului român, unde se îmbrățișa cerul și pământul, gerul de minus 20 de grade și apa fierbinte cu care spălăm chiștele în grădină, după cum cerea rânduiala femeilor gospodine. Să fie spălat malul cât e fierbinte! Între timp, tata curăța gojineața, o stropea cu agheazmă și o umplea cu paie până în primăvară când cumpăra de la iarmaroc, de la târgul din Pârlița, un nou purceluș de 20 sau 30 kg.

Sărbătorile de iarna la Rădenii Vechi. Amintiri

În timpul iernii, la noi în pădure veneau la vinat cei din partkomul sau profsoiuzul central. Noi avem un fond cinegetic și de pescuit cum mai rar întâlnești. Tata, rădenean din talpă, era călăuză prin mrejele codrului. Mergea cu gonașii până la canton sau până la Boicu, până la Fântâna Ruștei sau până în Poiană ca să împuște mistreți sau căprioare, iepuri sau cerbi. De multe ori mâncam carne de animale sălbatice, pentru că li se cuvenea tuturor celor implicați în vânătoare câte o bucată de carne. La codru, suntem obișnuiți cu carne de fazan sau rață sălbatică. 

Pe vremuri, la Rădenii Vechi erau foarte multe iazuri, care azi sunt gropi și amintiri. Acolo, fratele meu cu băieții din mahala mergea la pescuit. Carasei normali sau carasei auriți îi prăjeam pe cărbune în câmp, îi mâncăm în două cu zăpadă care ni se lipea de degetele cârnite de frig! 

Pe timpuri, când era frumos și simplu 

La noi în sat, biserica a fost închisă în anul 1962. Nu aveam Crăciunul decât acasă în familie. La noi în sat, nu se umbla cu Steaua și nici nu se colinda. În schimb, era Revelionul sărbătorit pe 31 decembrie. Atunci pe la ora 4 după masă, când mama scotea colăceii din cuptor, veneau primii urători mici cât niște păpuși de faianță înroșiți la obrăjori, care ne spuneau urătura cu „badea Vasile s-a urcat pe tractor și a tras o brazdă mare, hăi, hăi”. A doua zi semănatul era tradițional, ca în ziua de azi: „Să trăiți, să înfloriți / ca merii, ca perii, în mijlocul verii.// La Anul și la Mulți Ani"! Biserica s-a redeschis în anul 1991, dar așa și nu mai umblă nimeni prin sat cu Steaua. Nici cu colinda. Ce s-a pierdut, pierdut este. Vorba cântecului: „Nici săracii, nici bogații / Nu trăiesc de două ori!”....    

Primăverile de pe Dealuri 

Cu mila Domnului, satul meu este așezat în vârfuri de dealuri. Toate satele ca satele, doar satul meu este mai aproape de Dumnezeu! Primăvara, rădenenii dau dovadă de o rezistență fizică deosebită. Dealuri înalte și văi pline de apă și gloduri, vestitele gloduri, lutoase și galbene, vâscoase ca o vână de bou, în cărări împletite din mahale uitate de lume, unde nici tu căruța nu trece, dar ditamai Mercedes-Benz-ul! De viță, sătenii mei sunt livădari și vieri. Pe timpuri, rădenenii vindeau merele țigănești, boierești, domnești, văratece, botul iepurelui, prăsadele păharnice, harbuzești, codățele, armenești în satele de câmpie. Carele ajungeau la Grozasca, Valea Roșca, Valea Mare, Vasilica, Costuleni, Măcărești pe la toți regățenii, iar comunitatea evreiască, foarte numeroasă în sat, le transporta cu același rapid de la Cornești spre jupânii din Bucureștiul interbelic. Dacă ai fost vreodată în viața ta primăvara la Rădenii Vechi, vei mai veni. Frumusețea și peisajele te cheamă, ca sângele străbunilor, înapoi. E greu pentru copiii de școală. Din mahalaua părinților mei până la școala din Deal sunt trei kilometri. Ca să ajungă la timp, copiii se pornesc pe întuneric, la ora șase și jumătate. Drumul e lung, anevoios, plin de băltoace și noroi. E greu. Am încercat din nou acest traseu, dar am avut nevoie de mai mult timp și mai multe popasuri ca să ajung la școală. De departe, am avut o senzație de frig. În școala cu trei etaje, iarna și primăvara devreme era un frig greu. Pe urmă, mă urmărește mirosul de borș acru de la ospătărie. Ceaiul dulce în care înecam o bucățică de unt. Nu știu de unde se luase tradiția asta la noi în școală. Poate venise din Kazahstan odată cu reîntoarcerea la baștină a celor deportați?  

Nu vom ști niciodată tragedia rădenenilor morți în Siberia

Satul Rădenii Vechi are cele mai multe familii deportate din Moldova. Dar satul vostru? Mătușile și moșii mei, unii deportați la Angarsk, alții la Irkutsk, alții la Tomsk. 

Mătușa Lizaveta povestea cum în marfarul de vite, în care erau deportați, o femeie a născut un copil în gaura wc din dușumea și doar atât au auzit cei din vagon - un țipăt de nou-născut ca o biciușcă pe creierul înghețat de frică al oamenilor. 

- Păcat mare ai făcut tu, Măicuța Domnului, că ai lăsat în gaură să moară copilul. 

- E păcatul meu, a zis femeia. Nu se știe ce zile ne așteaptă. 

Zilele au fost grele când au ajuns înapoi în a doua jumătate a lunii august. În Irkutsk căzuse bruma. Localnicii trăiau în bordeie, era frig, cartofii erau scoși și puși în gropi. Unii localnici s-au dovedit a fi oameni cumsecade. I-au primit cu puținul lor. Familiile neamurilor mele, lucrau la tăiat pădure iarna când temperatura cobora la minus 45, și la cosit și adunat fân, vara, la plus 43. Verile erau scurte. Între timp, moșii au construit barace din lemn, le-au pardosit înăuntru și așa câteva familii au rezistat primii ani de surghiun. După asta, fiecare și-a clădit izba lui, unde au născut câte patru sau cinci copii. Iarna era așa de înghețat pământul încât tâca Fănasă a fost îngropat într-un ungher al bordeiului în care trăiau toți împreună. Oare cum e să dormi noaptea cu părintele îngropat la căpătâiul tău? Nu vom ști niciodată până la urmă tragedia rădenenilor morți în Siberia. După moartea lui Stalin mulți s-au întors înapoi în sat, dar mulți și-au construit o viață nouă pe acele tărâmuri înghețate. Au ridicat case în stil moldovenesc, pe care le-au zugravit cu viță-de-vie și struguri la ferestre, au sădit livezi ca la Rădenii Vechi. Viața și-a urmat cursul. Unii cad și se ridică, alții stau aplecați la pământ și încovoiați.     

Vara la scăldat 

Dumnezeu a ales ca vara la Rădenii Vechi să întârzie cu două săptămâni, la fel ca și primăvara. Doar iarna nu întârzie aici. Ba mai mult chiar, se face deșteaptă și vine mai devreme. Când în toată Moldova înfloresc zarzării, iar prin pomi se rostogolesc drăgălași iepurașii soarelui, ca niște îngeri mesajeri, la Rădenii Vechi pe sub garduri, copaci bătrâni, în văgăuni și văi adânci poți să te mai dai cu săniuța. Deci, întârzie. Mai târziu se coc cireșele, vișinele, căpșunele și alte trufandale. În luna iunie, prăznuim hramul satului, de Sfânta Treime sau Troița, cunoscut în popor sub denumirea de Duminica Mare. Pe vremuri, se făceau două jocuri în sat. Unul în Deal la Iftene, iar altul în Plop. Flăcăii arvoneau muzicanții din Graseni, care erau cei mai vestiți trompetiști din tot arealul Pârlița, Rădenii Vechi, Cornești. Astăzi, la Casa de Cultură din satul Pârlița mai cântă o formație din țigani lăutari din Graseni. Când veniți la Festivalul Fagului la Rădenii Vechi în luna iunie, puteți asculta și dansa sub muzica multor colective artistice bine formate și cu un repertoriu mulțumitor cum ar fi cei din satele Măcărești, în frunte cu profesorul Mihai Ganga, care, în primul an după terminarea Școlii Pedagogice, a lucrat la noi în sat. Elevii lui își aduc aminte cum venea la școală cu patefonul și elevii ascultau Vivaldi, Straus, Beethoven. În timpul săptămânii, flăcăuanii mergeau în pădure la strâns lemne de foc și vuia pădurea de exerciții muzicale beethoveniene. Vara mai era și perioada când toți o ștergeam la scăldat. Aveam trei iazuri în pădure. Un iaz în Răchiceni. Un iaz la fermă. Un iaz la Rădenii Noi. Nu mai vorbesc de heleșteele din Bălănești, Corhane, Râmnicele din grădinițele oamenilor pline de pește, dar în care vara, pe zăpușeală, te puteai răcori, mai ales că te gâdilau la tălpi cărășeii de mai mare dragul. Cel mai minunat era să înoți în ploaie. Apa din iaz era caldă și moale ca picăturile de ploaie. 

Când veniți în excursie la Rădenii Vechi, în codru, timpul are răbdare cu voi în plimbările și drumețiile de 5 km pe cărările pline de mure, zmeură și fragi. De la iazul lui Vartic pe din dos spre Curături. De la Telița în Fundatura. De la Plop în Răchiceni. De la Stâlpul lui Svetlici la râul Rădeni, care mai țârâie prin grădinile din partea de nord a satului. Și toate aceste călătorii prin pădurea mândră de fag. Eu am trăit copilăria mea ca într-o poveste desprinsa din Pateric. Într-o lumină blândă și caldă, care învăluie molcom dealurile. Într-o stare de tihnă și libertate. Vara, satul meu trece în imnul florilor, al trudei de fiecare zi al celor câțiva țărani care mai lucrează pământul în sat.   

Toamna, la cules struguri    

Roata Domnului întoarce în fiecare an toamna! Toamna este anotimpul când strângem recolta viei, a livezilor când prisăcarii scot mierea de albine, după ce au avut o vară plină de flori din Grădină Raiului. La 1 septembrie începe școala, despre care eu îmi amintesc că avea trei etaje, ferestre mari, coridoare lungi. Au ctitorit suflete dascălii din școala noastră. În anul 1974, când am mers eu în clasa întâi, erau 1300 de elevi, în anul 1984 deja rămăsese jumătate din elevi, 730. Și asta pe timpul comunismului.

Mi-a rămas în memorie excursia băieților noștri la prisaca de la cele trei iazuri. Flăcăii au vrut să guste miere și de asta s-au vârât peste stupi și au luat faguri de miere, bucăți de ceară. Dar iată că s-au răsculat albinele, s-au pus în capul băieților roiuri mari, ca o negreață zumzăitoare și enervată, au început să-i inghimpe pe toți. Băieții, unde să se salveze? Desigur, în apa limpede și răcoroasă a iazurilor, răsfirate în pădurea de foioase. La fiecare căpșor de băiat era o hoardă de albine plutind neputincioase pe suprafața apei. Desigur, a doua zi băieții au fost chemați la „selsoviet”, iar părinții au plătit pagubele. Unuia dintre acești levenți maică-sa i-a făcut lumânările de nuntă, din ceară de la prisaca din pădure. 

Satul nostru este amplasat într-un cadru natural de excepție, un hotar dintre câmpeni și codreni. De aici și iscusința în îngrijirea viței-de-vie, care pe timpuri, era întinsă pe dealuri însorite. De exemplu, cei din Dealuri aveau vinul mai bun și mai mirositor, decât cei din mahalalele de la Vale sau Telița. O fi de vină pământul lutos, soarele care răsare și apune altfel brizele vânturilor, igrasia - nu știe nimeni - dar faptul că vinul de pe colină e mai fain ca cel de prin văi, este adevărat. Mi-ar plăcea mult să nu dispară satul meu, căci cu tempourile migrației de azi, nu putem preveni viitorul. Cert e faptul că dacă veniți o dată la noi, la Rădenii Vechi,  și beți apă din puținele fântâni, care au mai rămas, veți mai veni. Îmi iubesc Moldova și satul. Încerc să le scot în lume, pentru că merită.

Noi toți merităm o țară, care aparține românismului prin dreptul nașterii.    

Autor: Lilia Tîcu

Articol publicat în revista NATURA, nr. 408

Susține Natura.md: Devino Patron!