Ulița Mare
natura.md
Iul 22, 2026 10:11
15
0
Ulița Mare a satului meu era cea mai largă dintre toate. Așa posibil fusese gândită, de la începuturi: să încapă în ea adunarea și sărbătoarea, jocul și târguiala, sfatul și tăcerea. Era un fel de centru al lumii noastre mici, în care încăpea un sat, o coloană vertebrală pe care se sprijinea așezarea întreagă. Din ea se desprindeau celelalte ulițe, mai înguste, ca niște vene ce duceau sângele mai departe spre biserică, primărie, prăvălie, croitorie, frizerie și cimitir. De la începutul uliței se vedea lacul Catlabuga cu Vadul cel Mare!
Îmi amintesc cum o străbăteam în vacanța cea mare, duminică de duminică, vară de vară, în drum spre bunica Maria, pe linia mamei. Pe la amiază, când soarele ardea pământul până îl făcea să crape, eu traversam Ulița Mare, simțind sub tălpile sandalelor căldura drumului de țară. Mergeam mândră, numărându-mi pașii și colțurile care mai erau de parcurs. Câinii stăteau întinși la umbra copacilor, iar obloanele de la ferestre erau închise pe jumătate, ferind răcoarea din case de arșița de afară. Doar câte un bătrân, așezat pe un scăunel la umbra unui agud, privea lung spre capătul drumului, ca și cum ar fi citit în depărtare trecătorii. Ulița Mare aproape pustie, scăldată în lumină era universul meu.
Spre seară, când mă întorceam acasă, cu tolba plină cu mere și pere, 10 ouă proaspete, bomboane ș. a. ulița prindea din nou glas. Peste tot auzeau chemări, pași grăbiți, râsetele femeilor care stăteau la vorbă (orbă), grămăjoară pe la porți. Atunci începea adevărata ei viață, aceea care nu se măsoară în muncă sau odihnă, ci în comunicare.
Se spune că de sărbători, cândva, Ulița Mare, devenea o scenă deschisă sub cer liber și senin. Prezența muzicanților cu instrumentele lor trezeau la viață satul. În scurt timp, hora se încingea. Fetele veneau în rochițe noi și bluzite viu colorate, proaspăt cusute de croitoresele din sat. Băieții își potriveau muchia pantalonilor, cu iz de naftalină. Se începea jocul. Praful se ridica în nori fini, aurii, și rămânea suspendat în lumină, ca o ceață de vară. Pașii băteau ritmul în pământ, iar cercul horei se lărgea și se strângea ca o inimă vie. În vals sau polka se legau primele priviri, se rosteau promisiuni, se scriau începuturi de iubiri. Ulița Mare păstra sub ea toate aceste taine…
În seara de Paști, la intersecția cu Ulița Mare se aprindea - focorelul. Vreascurile erau adunate din timp, păstrate special pentru această noapte. Când întunericul cobora peste sat, bărbații dădeau foc grămezii de crengi, iar flacăra izbucnea cu un trosnet viu. Scânteile urcau până sus spre cer, desenând căi de lumină. Chipurile oamenilor se luminau în reflecția focului, iar umbrele dansau pe garduri. Focul era un spectacol. Era un semn de curățare și de început. Copiii alergau în jurul lui, iar tinerii săreau peste jar, cu râsete și strigăte.
După slujba de înviere, spre dimineață, după ce preotul ieșea din biserică, tot pe Ulița Mare sătenii se întorceau acasă cu cele sfințite și o bucată de nafără în buzunar, pusă într-un nod de la batistă.
Se mai spune că în zilele de Sfintele Paști, în mijlocul Uliței Mari se ridica leagănul. Era înalt, sprijinit pe stâlpi groși, bine înfipți în pământ. Flăcăii îl împodobeau cu panglici (cordele) colorate. Copiii îl priveau cu ochii nerăbdători, așteptându-și rândul. Când cineva se urca și leagănul începea să se miște, satul părea că se clatină odată cu el. Sus, aproape de cer, lumea se vedea altfel – casele mai mici, oamenii mai apropiați și la orizont Movila satului.
În ajunul Sfântului Andrei, cete de tineri se adunau în case tocmite și păzeau usturoiul, așa cum cerea tradiția. Se credea că în noaptea aceea hotarul dintre lumi se subțiază și că usturoiul apără gospodăriile de strigoi. Dar pentru tinerii satului, era și un prilej de a sta împreună, de a dansa, de a spune povești, de a ghici viitorul. Când zorii începeau să lumineze cerul, cetele de tineri, de la mai multe Usturoaie se adunau pe Ulița Mare, cu ochii obosiți și cu inimile pline de bucurie. Atunci începea un joc cu muzicanți de vază – un joc al tinereții pure. O fotografie comună cu muzicanții devenise ceva tradițional, iar ulița era martorul primelor perechi, a primelor emoții care nu aveau încă nume. Totul se întâmpla sub ochii satenilor!
În zilele obișnuite, Ulița Mare era și loc de sfat. Acolo se opreau căruțele cu oaspeți veniți de departe. Acolo se opreau consatenii duminica la sfat dupa slujba de la biserică. Dacă voiai să afli ce se întâmplă în sat, era de - ajuns să ieși la Ulița Mare. Ea aduna vorbele, le purta de la un capăt la altul și le așeza în memoria colectivă.
Ulița Mare a fost martoră la plecări și întoarceri. De acolo au plecat feciorii la armată, cu pași apăsați și priviri întoarse spre casa părintească. Tot acolo au fost întâmpinați la întoarcere, cu lacrimi de bucurie și calde îmbrățișări. Pe ea, în drum spre cununie, au trecut alaiuri de nuntă, acompaniați de tobă și armonică. Pe ea s-au purtat în ultimul drum sătenii, spre cimitir, în tăcere. Ulița Mare nu a ales între bucurie și durere; le-a primit pe toate cu aceeași demnitate.
Bătrânii satului povesteau că, odinioară, pe Ulița Mare a trecut Mareșalul Ion Antonescu, în timpul unei vizite în Sudul Basarabiei. Se spune că gospodinele au împodobit gardurile cu covoare naționale, așternute cu grijă, ca semn de recunoștință, dar și ca o mărturisire tăcută a apartenenței lor de neam și de tradiție. Pe parcursul acestei vizite Mareșalul a vizitat școala primară (școala cea mică), iar tinerele eleve din sat i-ar fi înmânat buchete de flori.
Astăzi… multe s-au schimbat. Automobilele moderne au înlocuit căruțele, iar asfaltul a acoperit urmele vechi de pe ulițele satului. Leagănul nu se mai ridică în mijlocul drumului, iar focul din seara de Paști nu mai arde, este interzis, din cauza războiului.
Ulița Mare rămâne mai lată decât alte străzi pentru că în ea încape o lume întreagă. Ea cuprinde copilăria și drumul spre bunica Maria. E un drum care nu duce doar dintr-un loc în altul, ci dintr-o vârstă în alta. În praful ei s-au adunat pașii mei de copil...
Ulița Mare e o stare, e locul unde baștina mea era întreg, unde timpul curgea fără grabă, unde oamenii știau să fie împreună. Și oricât de departe m-ar purta viața, știu că undeva, într-un colț de lume, există o uliță mai lată decât orice stradă urbană, în care încape sufletul satului meu de baștină.
Autor: Elena Pintilei
Articol publicat în revista NATURA, nr. 413
Susține Natura.md: Devino Patron!
