Să fi rămas Luminițele-n sat...
natura.md
Iul 22, 2026 10:44
12
0
Din copilăria mea încă țin minte bine mirosul cărților noi. Când mergeam la școală în ultimele zile de august și ne împărțeau manualele pentru anul de studii care urma, scoteam din buzunar plasa din ață și le aranjam una peste alta cu toată grija unui copil. Era plasa în care cumpăram zilnic pâine. A pâine mirosea și a carte nouă. Trăiam în drum spre casă o așteptare grea și poate prea lungă. Și nerăbdarea aceea de a le răsfoi. Cu pozele unui manual de istorie, când nu aveam de unde să știm că istoria minte. Cu pozele unui manual de geografie într-o lume-mbrăcată în cămașă de sârmă, cu o carte de cânt în care nu se auzea mama cântând. Dar mirosul manualelor era parfumul unei copilării în care nu poți să nu fii fericit.
Într-un septembrie a intrat diriginta și ne-a spus că, începând cu anul acela, băieții vor învăța tractorul. M-a cuprins frica nu știu de ce. Era prea mult pentru mine parcă, era prea altceva decât calul lui badea Pavel pe care îl duceam de căpăstru vara să-l adăpăm la fântână. Drumul nostru cutremurat când trecea vreun tractor pe la poartă, mirosul acela de motorină scursă într-o căldare veche ca să aibă mama cu ce aprinde plita, pantalonii lui nanu, tractorist în sat, spălați de nana în apa rece a cișmelei noastre – toate astea hrăneau un pic de frică în inima mea ca pe un pui de lup din palmă. „E ca să aveți și voi o bucată de pâine în cazul în care nu mergeți la institut”, spunea învățătorul nostru de muncă. Pe mine nu mă-ncânta bucata asta de păine. Pentru că eu scriam poezii și nu-mi prea puteam imagina cum ar fi să scrii poezii în tractor.
Apoi mi-am dat seama că ideea asta cu studierea tractorului în școală nu venea nici din satul nostru, nici de la Chișinău. Venea de la Moscova grija asta și nu avea nimic cu bucata de pâine. Băieții care puteau mânui tractorul erau tanchisti în armată. Dar noi încă nu știam nimic. Așa ne părea nouă – că mergem cu tractorul prin vie, că ari pe o coastă de deal, că semeni porumb când aburește pământul a primăvară. De fapt porneai spre un câmp minat și pozai în luneta optică a unui tun încă de la lecția aceea banală de muncă. Cu un tractorist în fața clasei în postură de profesor cărui noi îi spuneam badea Valodică.
Pentru lecția de tractor urma să cumpărăm manuale. În satul nostru nu era Luminiță și noi mergeam după cărți la Larga. Lipsa Luminiței a fost marele gol în copilăria mea. Mi-aș fi vrut-o în sat, mi-aș fi vrut-o aproape de școală. Probabil i-ar fi făcut fericiți pe mulți alți copii. În general, ideea deschiderii Luminițelor prin sate a fost genială. Cel care a promovat-o merită să i se zgârie numele pe o așchie de marmură, dar asta nu s-a întâmplat niciodată. Timpul în care s-au închis luminițele în Moldova ar trebui calificat, cred, drept cea mai sălbatică perioadă din istoria rătăcirii noastre colective. Pentru că ele nu pur și simplu au fost închise. Au fost date unor unități comerciale în care se vindeau haine second hand. Asta e drama – că dezgolirea noastră spirituală a avut ca și componentă obligatorie efortul de a ne îmbrăca în haine purtate de altcineva. Și pantaloni, și cămăși, și rochii, și așternuturi, și păpuși prin care trecuseră deja altcineva. Pe spatele învățătorului meu de istorie scria Los Angeles Lakers. Pe bluza bătrânei care vindea mărar scria Hugo Boss. Asta a urmat după dezbrăcarea noastră spirituală.
Să fi rămas luminițele-n sat, am fi răsfoit poate într-o carte și am fi dat peste niște cuvinte. Ca să înțelegem în una din zile că atunci când nu au reușit să ne facă pe toți tractoriști, au zis „Hai să le luăm cărțile.”
Autor: Constantin Olteanu
Articol publicat în revista NATURA, nr. 413
Susține Natura.md: Devino Patron!
