Doru-mi-i de Dumneavoastră: / Ca unui zid – de o fereastră

natura.md Iul 15, 2023 10:43 832 0

Nicolae DABIJA

APOSTOL ŞI TRIBUN

Rar cine îndrăznește să atingă sau să poarte crucea pe care a fost, este și mai rămâne răstignită Basarabia românească. Doar oamenii mânați de o mare dragoste de Neam și de Țară cred, se zbat, luptă și apucă să scoată, prin dăruire și jertfă, o parte din cuiele bătute de istoria nemiloasă, să spună mulțimilor adormite că dreptatea lui Dumnezeu și Învierea se apropie, iar Basarabia va coborî de pe cruce și va reîntregi România noastră! Opera lui Nicolae Dabija – publicistica, poezia și romanul „Tema pentru acasă” – poartă taina scrisului, urmele apostolilor, semințele cuvintelor divine și Idealul Unirii.

Unele texte antologice și poeme-rugăciuni par a fi scrise direct pe lemnul însângerat, lângă piroanele în care Basarabia crucificată se zbate între viață și moarte, între identitatea răpită și memoria ștearsă, între țipătul deportaților și disperarea înfometaților, între gropile comune și altarele arse, între sârma ghimpată și harta sfâșiată, între martiri și farisei, între credință și licărul de speranță. Chiar dacă Nicolae Dabija și-a caligrafiat sufletul și trăirile cu o pană de înger, îmbrăcând dorurile, iubirile și peisajele în psalmi și flori de primăvară, El a fost mai întâi un mare luptător pentru cauza și ființa națională, având dimensiunea adevăraților tribuni, care trezesc popoare, le scot din robie și le dă aripi să zboare. Destinul lui Nicolae Dabija se contopește cu destinul Basarabiei luptătoare, El, lăsând urmașilor drept armă victorioasă opera sa testamentară și misiunea de a reîntregi națiunea română, fiindcă Unirea, ca și „Libertatea, are chipul lui Dumnezeu!”

Alecu RENIŢĂ

***

ŢARA MEA DE DINCOLO
DE PRUT
Ţara mea de dincolo de Prut,
Mi s-a dat porunca să te uit,
Să te șterg din minte c-un burete,
Patria mea pusă la perete.
Și, ca-n anii noștri cei mai triști,
Iar să mă prefac că nu exiști,
Iar să mă prefac că nu pot plânge
Și că alta-i ruda mea de sânge.
Ţara mea de dincolo de Prut,
Numai lacrima dacă-ți mai este scut,
Numai dorul te mai apără de rele,
Țară tristă-a Pruturilor mele.
Mi se-ngăduie și-acum, ca mai-nainte,
Să bocesc cu câteva cuvinte.
Trec pe stradă, necăjit, și-mi zic:
Of, mai bine mut – decât peltic!
Iar, scripturile gândite de străbuni
Mi se zice c-ar fi pline de minciuni
Și ca viitorul meu a fost trecut,
Țara mea de dincolo de Prut.
Ţara mea de dincolo de Prut,
Am să-ncerc, dacă-am să pot să uit;
și, cum scriu la carte-naintașii,
Am să încerc ca să-mi iubesc vrăjmașii.
Dară dincolo de moarte, țară-a mea,
Nu mă părăsi, nu mă lăsa –
Când chema-mă-va la Dânsul, Dumnezeu,
Te implor să spui că sunt al tău.
Ţara mea de dincolo de Prut,
Mi s-a dat poruncă să te uit.
...Dar de-o fi să mi te uit, suflet al meu,
Uite-mă pre mine Dumnezeu!

***

LIMBA NOASTRĂ
CEA ROMÂNA...
...Face iarba să răsară.
Noi prin ea suntem o Ţară.
Ea ne-adună și ne-ngână,
Limba noastră cea română.
Ea îi e păsării zborul,
Tânără precum izvorul
Ca veciile – bătrână...
Limba noastră cea română.
Unii au zis că e săracă
Valaha-româno-dacă,
Și miroase a zer și-a stână
Limba noastră cea română.
Și-au ținut-o după ușe,
Și au pus-o și-n cătușe,
Dar s-a înâlțat, stăpână –
Limba noastră cea română.
Iar când dânsa-n bolți răsună:
Parcă fulgeră și tună,
Parcă plouă pe țărână...
Limba noastră cea română.
Ca o mamă ne adună,
Ea ne ține împreună,
Ea aici e-n veci stăpână,
Limba noastră cea română.

***

BALADĂ
Cât trăim pe acest pământ
Mai avem un lucru sfânt,
O câmpie , un sat natal
O clopotniță pe deal.
Cât avem o țară sfântă,
Și un nai care mai cântă,
Cât părinții vii ne sunt
Mai există ceva sfânt.
Cât durea-ne-vor izvoare,
Ori un cântec ce dispare,
Cât mai avem ceva sfânt
Vom trăi pe-acest pământ.
Cât pădurile ne dor
Mai avem un viitor
Cât trecutu-l ținem minte
Mai există lucruri sfinte.
Cât Luceafărul răsare,
Și în cer e sărbătoare,
Și e pace pe pământ,
Mai există ceva sfânt.
Cât durea-ne-vor izvoare,
Ori un cântec ce dispare,
Cât mai avem ceva sfânt
Vom trăi pe-acest pământ.
Cât avem un sat departe
Și un grai ce n-are moarte
Cât ai cui zice părinte,
Mai există lucruri sfinte.
Cât durea-ne-vor izvoare,
Ori un cântec ce dispare,
Cât mai avem ceva sfânt
Vom trăi pe-acest pământ.

***

MOARTEA LUI VIERU
Spitalul de Urgenţă s-a trezit
și-i bântuit de-o veste tot mai grea:
Vieru zace, undeva, strivit,
căci s-a găsit și pentru dânsul o șosea.
E scos Poetul, pe fragmente, dintre șine...
„Sunteţi Vieru?”
„Da...”
„Și ce vă doare?”
„Doar Basarabia...
Ea... suferă mai tare...
Pe ea salvaţi-o-ntâi,
și-apoi pe mine...”
I-i sângele cu fiare-amestecat
ca Prutul lui cu sârmă ucigașă:
„Unde vă doare cel mai mult?”
„Nu sub cămașă...
Ci Neamul meu... că-i... cel mai
dezbinat.
„Lui –
medici voi, cu harul vostru sfânt! –
scos de sub roţi ca de pe răstignire,
mai daţi-i viaţă, ca să mai respire
și să mai scrie încă-un „Legământ”.
Viaţa încet din trupul lui se scurge,
la el Spitalului i-i greu s-ajungă,
și Prutul tot e-o lacrimă prelungă
pe faţa Europei care curge...
Și, ca-n povestea cea cu lupi și iezi,
singurătatea s-a făcut mai mare...
Iar ţara seamănă cu-o lumânare
ce pâlpâie uitată în zăpezi...
Cu mersul lui, tăcut, de heruvim
el s-a-nălţat la Ceruri: și învie.
Și numai noi, rămași în străinie,
nici nu ne naștem și nici nu murim...