Livada care nu am vrut să fim
natura.md
Iun 26, 2026 12:06
17
0
Fundoaia e partea satului nostru lipită de pădure. Acolo se termina satul. Sau poate-ncepea. Între sat și pădure era o fântână cu cumpănă. Avea un jgheab fântâna aceea săpat în trunchi de salcâm. În ele își stingeau animalele toate setea lor adunată-ntr-o zi. Un pic mai jos, a fost cândva școală. O casă pe care eu o tot căutam în povești, dar nu o găseam. Cu prispe înalte, cu cerdac sprijinit ca un bătrân în stâlpi de lemn și cu ferestrele deschise ca doi ochi spre o livadă așternută spre lume ca un tablou de Monet.
Dar cel mai mult îmi amintesc livada de-acolo. O livadă de meri cu o nimicitoare-nflorire primăvara care pleca într-o dulce viforniță de petale și se termina cu pojarul plin de arome al merelor coapte. Erau meri bătrâni parcă urmând o ordine-a lor, dar fără să deseneze linii drepte așa cum le desenam noi în caietele noastre de desen.
A fost cred, ultima livadă de meri din satul meu, dar las loc pentru o nevinovată eroare după ce au trecut atâția ani în care nu am avut cum să recitesc satul și câmpurile lipite de el.
Mai târziu am văzut și alte livezi. Mai târziu au dat peste noi vremuri și tehnologii care au dat jos de pe peretele minții noastre livezile lui Monet și chiar merii lui van Gogh înflorind și scuturându-se exclusiv în galerii de pictură Otterlo sau Amsterdam.
Și au venit livezile intensive. Da, au apărut undeva în Franța, dar Uniunea Sovietică le-a preluat în ritmuri extrem de rapizi, exprimând, așa observ eu, Găndirea de-atunci, regimul de-atunci, și viitorul pe care ar fi trebuit să-l trăim astăzi noi.
Prea mult loc ocupau livezile vechi. Prea mult gol în ele. Cresc merii în voia lui Dumnezeu. Meri ca-n povești. Când nu atinge un pom pe altul, când nu li se încâlcesc umbrele, când e fiecare cu creșterea lui, cu înflorirea lui. Și cu o toamnă a lui care trece cu jăratecul ei peste mère, rumenindu-le. Merii nu mai sunt hora de altădată. E ca în armată acum. Se strigă alinierea când îi plantează-n pământ și nu se mai dă repaos niciodată. Alinierea pe centru, de obicei. La comandant. Să fie égale distanțele. Să fie rândul drept, să fie simetrică formația. Și au aceeași creștere toți. Creanga care iese din rând se taie, Creanga care saltă prea sus se taie. Pomul care rămâne în urmă se taie. Și pomul care nu își arată rodul. Și cel care alege alte culori. Se taie. Se taie. Mici, dar mulți. Aproape lipiți unul de celălalt.
Livezile de altădată rămân acolo. În fața școlii din satul meu. În drum spre biserică. În drum spre o margine de sat unde încă mai e o fântână cu jgheab săpat în trunchi de salcâm. În sat și în mintea noastră în care o creangă iese din rând, dar nu vine nimeni s-o taie.
Autor: Constantin Olteanu
Articol publicat în revista NATURA, nr. 412
Susține Natura.md: Devino Patron!
