Treptele timpului sunt menite să fie urcate, nu coborâte
natura.md
Mai 27, 2026 07:55
379
0
Într-un documentar despre copilăria, adolescența, părinții și satul natal al patriarhului Daniel, foști colegi, săteni și oameni care l-au cunoscut povestesc că a fost un elev cuminte și exemplar, un adolescent cu principii ferme, iar mai târziu un student dedicat studiului. Despre mama sa se spune că era un adevărat model de femeie în comunitate. Tatăl său, la rândul lui, a rămas în memoria sătenilor ca un om respectat, căruia i se cerea adesea sfatul.
Nu atât filmul în sine este important, ar spune unii, ci mesajul pe care îl transmite: un caracter solid se formează printr-o educație frumoasă primită în familie. Mai ales, contează oamenii prezentați în film - exemple care ar trebui să ne inspire și pe care ne-am dori să îi vedem mai des în societate.
Poate că nu sunt multe astfel de filme, dar nici interesul nostru de a urmări pagini cinematografice inspirate din viață nu este prea mare.
Urcăm treptele timpului și ne regăsim într-o lume în care homo contemporanus se tik-tokizează tot mai mult, hrănindu-și mintea cu nenumărate forme de conținut superficial, de tip Instagram. Nu lumea nouă este cea care trebuie respinsă, ci modul în care o încurajăm să devină tot mai degradată, uneori sub masca unui underground fals valorizat. Căci treptele timpului sunt menite să fie urcate, nu coborâte.
Hai să intrăm într-o sală de clasă din orice școală - sat sau oraș. Ce vedem? Elevi cu privirea într-un ecran. O mamă împingând un cărucior, dar cu privirea într-un ecran. Oameni șezând, mergând, alergând, la volanul mașinii - cu privirea într-un ecran. Așa arătăm azi cu toții fără să ne pese că primăvara au înflorit copacii, că păsările cântă, că poate cel de alături are nevoie de ajutorul nostru...
Și totuși, în acest peisaj al atenției fragmentate, școala rămâne unul dintre puținele locuri în care realitatea mai este așezată, explicată și adusă la un sens comun. Profesorul, în ciuda presiunilor și limitelor vremurilor, rămâne adesea o formă discretă de rezistență culturală. Nu prin discursuri spectaculoase, ci prin lucruri simple: o poezie cerută pe de rost, o regulă învățată, o lecție dusă până la capăt. Din aceste gesturi aparent mărunte se construiește, de fapt, disciplina minții.
Problema este că școala nu mai funcționează întotdeauna în prelungirea firească a familiei. Acolo unde familia sprijină copilul, îi cere efort, îi cultivă curiozitatea și respectul pentru carte, profesorul poate lucra mai departe pe o temelie solidă. Dar astfel de familii, precum cea evocată în exemplul documentarului despre patriarhul Daniel, sunt astăzi puține. În multe cazuri, aceste repere nu mai sunt la fel de prezente sau de ferme. În lipsa lor, școala ajunge să preia nu doar rolul de instruire, ci și pe acela de formare de bază, uneori chiar de recuperare a unor deprinderi elementare de atenție și responsabilitate. Devine astfel un spațiu în care profesorul nu mai transmite doar conținut, ci încearcă să reconstruiască zilnic condițiile minime pentru învățare.
De aceea, miza reală nu este doar performanța școlară, ci refacerea legăturii dintre familie și școală. Pentru că acolo unde ele se susțin reciproc, apare un parcurs firesc al formării. Unde nu, școala riscă să rămână izolată, oricât de bine intenționată ar fi, într-un context social care trage adesea în direcția opusă.
Într-o lume în care atenția se fragmentează, iar reperele devin tot mai difuze, profesorul rămâne uneori ultimul martor al ideii că formarea nu este un proces rapid, ci unul lent, construit cu răbdare. Iar școala, în ciuda dificultăților ei, rămâne unul dintre puținele locuri în care încă mai este posibilă urcarea treptelor timpului - chiar dacă din ce în ce mai greu.
Autor: Silvia Strătilă
Articol publicat în revista NATURA, nr. 411
Susține Natura.md: Devino Patron!
