Un premiu (ne)câștigat
natura.md
Dec 19, 2025 11:56
419
0
A fost învățătoare, venind în școală să lucreze imediat după terminarea studiilor. Facultățile de pedagogie cândva erau luate cu asalt de cei mai buni elevi din școală, care experimentaseră în copilărie predarea prin joc cu păpușile, poate cu un grivei sau pisic din curte mai ascultători. A intrat la facultate tocmai al treilea an. „Tocmai” e spus așa ca mirare pentru cei din prezent, când instituțiile superioare înmatriculează fără preselecție, fără să cadă nouă din zece. Merg toți, fiindcă sloganul junimist „intră cine vrea, rămâne cine poate” nu mai este actual. Astăzi nu se mai plânge pentru un eșec în privința unui examen, nopțile nu devin albe, luminate de pregătire în timpul sesiunii, nu mai există cozi după o carte bună la librărie sau la bibliotecă. Astăzi, totul se învață rapid, un examen se ia sau se câștigă foarte ușor, fiindcă în era digitalizării creierii roboților sunt mai rapizi decât ai omului, iar omul nu mai are răbdare să gândească, să caute cuvântul în minte, să-și îmbrățișeze capul în palme și să se roage pentru cuvântul ce-i va tămădui așteptarea.
Învățătoarea, care s-a școlit cu migală, a învățat cu dragostea și dorința să fie pedagog, știe să prețuiască orice minut din lecție și să fie folosit cu sens. Orice discuție cu discipolii e ca o întâlnire frumoasă când vine moș Nicolae să aducă daruri, dar moșul mai are în sac și nuielușe. Rapoartele și tot felul de hârțoage cu cifre pentru statisticile șefilor a scris și a calculat până i-a slăbit vederea, dar nu se plânge. Vine și o vârstă când nu ai nevoie să le vezi pe toate, ajunge că le știi. Într-o continuă modernizare, chiar și primenire a școlii, educația are nevoie de o asemenea învățătoare, venită la catedră după studii temeinice, cu adânci cunoștințe adunate din dragoste pentru o profesie, cândva considerată printre cele mai nobile. Se spune că în zilele noastre doar în Japonia până și împăratul se închină în fața cadrului didactic, celelalte sunt profesii alese fără ca harul să fie o necesitate.
Anul ce se duce, o surprinde pe învățătoare, scriind un scenariu pentru matineu. O mai așteaptă câteva teancuri de lucrări să le verifice la încheierea semestrului. Le poate face doar când liniștea se așază în sala de clasă sau în mica bibliotecă de acasă, când nepoții obosesc de hârjoneală. Orașul e în lumini de sărbătoare, se aud colinde. În localurile de lux luminile strălucesc în așteptarea rochiilor vaporoase de pe siluetele elegante ale unor ledy sau woman în așteptarea premiilor. La aceste baluri moderne nu au ce căuta pantofii cu toc pătrat ai doamne învățătoare, costumul clasic de pe trupul obosit de muncă, firele argintii, a căror naturalețe nu poate fi acoperită cu nicio vopsea, și ... cuvântul, mai ales cuvintele, adunate într-un discurs, care să emoționeze, să amintească tuturor că eleganța nu stă în strălucirea luminilor, ci în povara blândă a anilor trăiți. Iar trofeul se va duce acolo unde timpul încă n-a apucat să muște, lăsând în urmă, în marginea sălii, imaginea discretă a celei care a crescut generații, dar pe care nu o mai aplaudă nimeni.
P.S. Trofeul a fost înmânat. O „lady in red” râde zgomotos, ținând în mână laurii victoriei. Încearcă să spună ceva și publicul o susține, împrăștiind entuziasm și zgomot, distincții de care doamna învățătoare nu are nevoie.
Autor: Silvia Strătilă
Articol publicat în revista NATURA, nr. 406
Susține Natura.md: Devino Patron!
