Devino Patron!

Când tradiția devine școală

Când tradiția devine școală
Mustul toamnei. Foto: Sergiu Guțu

 La timpurile noi dacă adăugăm școala veche, când tradițiile erau cheia de boltă a educației, ne asigurăm că formarea noastră merge pe o cale corectă. Un exemplu este Festivalul „Școală veche, timpuri noi” care adună deja al treilea an locuitori din mai multe sate – Suhuluceni, Coropceni, Ghermănești, Clișova, Ciocâlteni. O dorință să nu se uite tradițiile, să se mai joace hora în sat, a adunat aceste sate din raioanele Telenești și Orhei, iar în viitorul apropiat amalgamarea lor, sper să dea rod unei frățietăți rodnice concretizate în alte activități frumoase. Aici, oamenii își expun în vitrinele improvizate, ca într-un muzeu în aer liber, pâinea coaptă în cuptorul cu lemne, după rețete bunicilor; înșiră straiele vechi, cusute cu fir de ață nou, și le redau strălucirea de altădată; aduc la expoziție unelte vechi, fotografii de epocă, spre a nu rupe legătura noastră cu trecutul; strămută, măcar și pentru o zi, un colțișor din Casa Mare în care încap toți vizitatorii.  

Sătenii din aceste localități pitorești, protejate de păduri și astfel ferite de calamitățile naturii, care uneori ne amintesc cât de important este să fim prietenoși cu ea, se aseamănă la chip cu natura blândă și frumoasă, așa cum ne-o dorim să fie mereu. Această sărbătoare de o zi cât un an face să rămână în istoria acestor localități, datorită festivalului organizat de Lilia Curchi, directoare executivă a Asociației Jurnaliștilor de Mediu și Turism Ecologic din Republica Moldova, născută în Suhuluceni. Misiunea ei este să readucă tradițiile frumoase din trecut. Revigorarea autenticului dă certitudine că viitorul nostru va fi la fel de frumos, dar mai ales, va avea identitate. La cea de a treia ediție a festivalului locul predestinat ca locuitorii acestor sate să întoarcă timpul înapoi cu un secol-două, era neîncăpător. 

Nelipsită de la sărbătoare, Eugenia Botnari din Coropceni, stabilită în Irlanda, a impresionat vizitatorii cu multe cămăși tradiționale expuse, lucrate de mâinile ei. Pe una din ele, cu „mânecă răsucită”, altiță sub altiță, râuri și toate elementele pe care le presupune o cămașă tradițională autentică, încă se mai simțea oboseala mâinilor ei. A lucrat la ea trei ani, profitând de lumina zilei din țara nordică, pentru că „în Irlanda, timpul pentru cusut nu este întotdeauna ușor de găsit. Lumina puțină și vremea ploioasă îmi limitează munca, iar cămășile tradiționale cer răbdare și atenție”, spune meșterița. Se concentrează, în mod special, pe ia autentică și când lucrarea ei crește, cusătură cu cusătură, ia nu mai este un obiect vestimentar, ci o mândrie. Broderiile, cu care a început au fost, după cum spune meșterița, și o formă de terapie. Într-o perioadă dificilă a vieții, lucrul manual a ajutat-o să-și regăsească echilibrul și să meargă mai departe. Astăzi, această experiență personală a devenit pentru ea o misiune: să ducă mai departe ia autentică și să le arate și altor femei cât de vindecător poate fi lucrul făcut cu mâinile. 

În zilele ploioase, când din migala cusutului cresc flori pe altiță, de rând cu ele înfloresc și gânduri, pe care Eugenia le vrea materializate în Irlanda. Se gândește la alte expoziții, ca ia românească să fie cunoscută în lumea întreagă. Împreună cu Corina Busuceanu, pregătește o primă șezătoare chiar la casa sa din Irlanda, programată pentru septembrie. Evenimentul va purta un nume sugestiv: „Un fir de dor”, „pentru că acolo toți suntem cu dor și toți tragem firul ăsta de acasă”, spune Eugenia.

În colecția sa are deja peste 15 obiecte, dintre care 11 sunt expuse în prezent. Unele sunt cămăși, altele sunt obiecte decorative sau accesorii inspirate din tradiție. Printre creațiile sale se numără și gentuțe lucrate manual, inclusiv una realizată în forma unei case părintești – o piesă care a impresionat atât de mult o cumpărătoare, încât aceasta a luat-o fără să mai stea pe gânduri la preț.    

Școala veche aduce și cartea, ceea ce nu poate lipsi nici în timpurile noi, nici în alte timpuri care vor veni. Două promotoare ale cărții și ale frumosului sunt scriitoarele Olguța Mardari și Maria Romanciuc. Ele au fost prezente cu propriile cărți, pentru că ele transmit valori, îi apropie pe copii de lumea vie din jurul lor: natura, gâzele, florile, răsăriturile și apusurile devin personaje și surse de inspirație, spune Olguța Mardari. Universul literar este completat de ilustrații autentice, realizate de autoare, de foștii săi discipoli și de colegii săi. Cărțile Mariei Romanciuc, inspirate din natură, aduc mireasma curată de la baștina sa – satul Scumpia, Fălești - obiecte meșteșugărești și oameni care duc mai departe ceea ce au învățat de la părinți și bunici.

Olguța Mardari și Maria Romanciuc sunt prezente mereu cu povești pentru copii, dar mesajul lor este unul pentru toate generațiile: ceea ce nu transmitem mai departe riscă să se piardă. Iar ceea ce reușim să transformăm în poveste, imagine și carte poate rămâne.

Altă meșteriță, pe care orice formă de activitate tangențială cu valorile o inspiră, este Ecaterina Popescu, fondatoarea și conducătoarea Complexului Gospodăresc Popular „Arta Rustică” din Clișova, raionul Orhei. Ea participă pentru prima dată la un asemenea festival. La Clișova, echipa sa renaște motivele autentice de pe covoarele tradiționale și piesele portului popular și se preocupă de transmiterea acestora către generațiile tinere. În cadrul unui cerc de mici artizani, copii cu vârste între 8 și 12 ani învață să țese și să păstreze tradițiile meșteșugărești. Complexul include o sală de expoziții, o casă tradițională, un muzeu al covorului și o întreprindere meșteșugărească, unde mai multe femei confecționează manual cămăși și ii tradiționale.

Un obiectiv important din activitatea ei de zi cu zi este promovarea patrimoniului prin turism. Vizitatorii străini descoperă aici istoria și evoluția covorului tradițional, participă la șezători și cunosc mai îndeaproape meșteșugurile autentice. În paralel, complexul desfășoară proiecte culturale pentru copii, precum „Tradiții fără frontiere”, prin care tradițiile sunt transmise mai departe și devin o punte între generații și comunități.    

Casa Mare a familiei Curchi a avut mereu ușa deschisă, pentru că vizitatorii nu conteneau s-o închidă. De fapt, ușa e mereu deschisă în fiecare zi, pentru că aici tronează sufletul câtorva femei – surori, cumnate, prietene, - dar pe toate le leagă aceeași pasiune – iscusința să mai coase, să mai țese și să păstreze obiectele vestimentare și de uz casnic moștenite de la părinții și bunicii lor. Elena Cotorobai, Maria Cijov, Tatiana Curchi, tânăra moștenitoare Victoria, sunt câteva nume care poartă tradiția casei și a familiei lor. În Casa Mare a acestei familii se pot găsi mai multe obiecte de 120 de ani de la bunicul lor, Manoil Corețchi: băsmăli bătute cu flori, costumul mirilor de atunci, o colecție din 20 de ii, icoana veche și alte obiecte care pentru familia Curchi au valoare sentimentală.  

În secolul XXI, secol al timpului grăbit, al pierderii identității și al înstrăinării de valorile naționale, în solul românesc se mai sădesc, cu grijă și dragoste, valorile trecutului. Tocmai aceste legături cu strămoșii ne fac o națiune puternică, demnă și pașnică în aceste vremuri prea tulburi. 

O dovadă în acest sens au fost și educatoarele de la Grădinița din Suhuluceni, care s-au întrecut în a prezenta bucate gustoase, precum hulubașii, baba neagră, copturile numite băieței sau minciunele. Toate, făcute din făină de grâu și coapte în cuptorul cu lemne, sunt mai mult decât niște bucate tradiționale: sunt parte din hrana și memoria satului, din gustul copilăriei și din zestrea transmisă din generație în generație.

De fapt, această pâine, această azimă zilnică din care se hrănesc cei mici, devine și o metaforă pentru ceea ce le lăsăm moștenire. Ei sunt viitoarea generație care ne va arăta dacă am știut să păstrăm și să ducem mai departe ceea ce am primit de la cei de dinaintea noastră. Iar perpetuarea acestor valori nu este doar o datorie față de trecut, ci o garanție că identitatea noastră va rămâne parte vie a patrimoniului nostru.  

Autoare: Silvia Strătilă 

Articol publicat în revista NATURA, nr. 415

 

Susține Natura.md: Devino Patron!