Chișinău – mon amour
natura.md
Sep 11, 2025 09:37
682
0
Nu știu cum voi, dar eu când mă gândesc la orașul care de vreo 17 ani mi-a devenit casă, nu văd imaginile pastelate ale catedralei, parcului, figura maiestuoasă a viteazului Ștefan, sau vreo cafenea mai cochetă unde poți să-ți faci niște fotografii de revistă. Eu văd, întâi de toate, Piața Centrală. Nucleu al unui oraș hibrid, unde cu siguranță a pășit fiecare cetățean, cel puțin, o dată în viață.
Să continuăm? Ce ar urma? Gălăgie, strigăte, claxonări isterice, forfotă. Paleta olfactivă aici ar fi mai bogată ca oriunde. După aceea, în lanț, șiroiesc oameni necăjiți și grăbiți, transpirați, ursuzi. În acest oraș, ai acces la experiențe inedite, la observații migăloase și la dezamăgiri pe măsură. Incultura, mojicia și mizeria sunt cele trei surori care-și defilează cu mândrie silueta în orașul cu umeri albi de piatră. Chișinăul este un calidor (cei care cunosc romanul lui Paul Goma o să mă înțeleagă), un oraș al tuturor și al nimănui.
În anii de studenție, în primii ani petrecuți aici, orașul te ademenește, te inspiră, te absoarbe. Te inspiră printr-o mână de oameni frumoși, prin librării atractive, biblioteci cuminți și străzi cochete. Sunt câteva străzi care nu știu prin ce magie și-au păstrat renumitul parfum de epocă. O ieșire matinală pe Colina Pușkin, I. Zaikin, Sf. Andrei, Habad Liubavici te poate strămuta imaginar, te poate face să simți că orașul Chișinău devine o clepsidră răsturnată. Din cenușiul agasant se preschimbă într-un albastru celest, liniștitor.
Mă întreb și vă întreb. Unde se ascunde Chișinăul adevărat? Poate, în cimitire. Acolo unde presiunea trecutului stă dosită sub câteva lopeți de pământ, sub copaci și ierburi. Cu doi ani în urmă, am fost în cimitirul romano-catolic. Era o zi obișnuită, cu soare. După câțiva pași, m-am oprit să ascult liniștea, să contemplu mormintele sculptate elegant, multe atât de enigmatice, cu inscripții dintr-o altă lume, cu voci plutitoare, deștepte, ironice. Îmi amintesc una, adevărată până la sânge:
„O, oamenilor! Ceea ce sunteți voi acum, am fost și noi cândva, ceea ce suntem noi acum, veți fi și voi în curând.”
Paragină. Liniște.
Discutam cu niște prieteni dacă mai există în Chișinău orășeni adevărați. Polemizam. Ce înseamnă adevărați? Născuți aici. Cu istorie de familie. Citadini prin excelență. Cu spirit civic. Implicați.
Am ajuns la concluzia că nu prea sunt. Sau, sunt invizibili.
Apoi, ne întrebam, dacă avem, oare, cultură urbană? De aceea, pe care am văzut-o la Odesa, Iași, București. Și da, și nu. Deocamdată, tatonăm terenul. Asistăm la evenimente cu aceiași oameni. În Chișinău, se perindează mai multe lumi, bule care se țin pe legături, interese, prietenii, raporturi sociale...
Chișinăul – cameleonic, pestriț, caleidoscopic.
În încheiere, am să fac o destăinuire. Relația mea cu acest oraș se aseamănă cu relația pe care o are un părinte cu adolescentul său de 17 ani. Degrabă, va atinge majoratul, se vede matur și independent, visează la libertate. Totuși, încă nu este pregătit să pornească la drumul mare. Pentru asta, ar avea nevoie de resurse (infrastructură, economie, investiții, management de calitate). Dar, întâi de toate, are nevoie de dragoste.
Autor: Dorina Popovici
Articol publicat în revista NATURA, nr. 402
Susține Natura.md: Devino Patron!
