Devino Patron!

Între ofuri și bucurii

Între ofuri și bucurii

„Ce-i pasă copilului..., scria Ion Creangă, un Homer al nostru, când mama și tata se gândesc la neajunsurile vieții, la ce poate să le aducă ziua de mâine sau când îi frământă alte gânduri pline de îngrijorare”. Așa a fost și este (cu excepții triste) vârsta copilăriei – copilăria copilului universal (expresie preluată de la George Călinescu, privind tema amintirilor și, în general, a creațiilor artistice despre copilărie).

Însă, mai primeniți și mai îndestulați ca altădată, copiii de azi se bucură, în toată legea, de vârsta lor minunată. Nu mai este posibil să revenim la ea, decât dacă vrem să retrăim clipe, să sfidăm întoarcerea timpului prin amintiri dragi.

Ar fi un adevăr că, dintre toate profesiile, pedagogul are privilegiul să se privească retrospectiv în oglinda timpului prin ochii și comportamentul unui copil și să-și spună sincer: „și eu eram așa”. În fiecare zi, când se oglindește în privirile inocente ale elevilor, râde, plânge sau caută o nuielușă – tot pentru el. Sincer și mai modest decât ar putea fi, un profesor rămâne un dascăl – mereu învățând pentru sine și învățând pe alții. Profesia îi cere să se retragă cu un pas în spate și să facă loc în față celui pe care îl îndreaptă pe un drum bun în viață.

De fiecare dată când mă întâlnesc cu colega mea, bucatele de pe masă se împletesc inevitabil cu ofurile școlii. Sunt atât de multe, parcă mai numeroase decât bucuriile la care visează careva ce transformă pedagogia în har și își dorește ca privirea copilului să fie îndreptată doar spre lumină. Așa cum businessmanul își numără iar și iar câștigurile, iar regele își contemplă necontenit poporul de sub mantia sa, profesorul își numără izbânzile și neîmplinirile, lecțiile reușite și pe cele care îi mai cer răbdare și timp.

Boabele care vor da rod sunt copiii, ale căror priviri îl alimentează cu răbdare și putere. Năstica este o elevă firavă, prea fină parcă pentru a rezista atmosferei dintr-o clasă de băieți zgomotoși. Cât timp și putere găsește să citească, să-și facă temele, să-și organizeze răspunsuri originale, nici profesorii nu știu.

Ana lasă privirile în jos când observațiile profesoarei planează în sala de clasă, peste murmurul greu de potolit al copiilor, mereu obosiți de carte și de școală. Vocea profesoarei cedează rușinos în fața cumințeniei Anei – un remediu acest echilibru al copilei, prin care autoritatea profesoarei se regăsește în alte judecăți.

Daniel își pune mâinuțele la ochi când profesoara verifică tema pentru acasă și vede foaia albă de caiet a unui copil firav, rușinat că își dezamăgește, poate pentru prima dată, profesoara. Uneori, profesoara ar vrea să joace rolul de copil al lui Cristi. Are o voce elegantă, rostește cuvintele rar și clar, iar sinceritatea lui debordantă, chiar și în neuitatul salut „bună dimineața”, îți topește orice urmă de mânie, dacă se întâmplă să o ai.

Acestea sunt ingredientele care fac discuția prietenelor mai gustoasă. Ieșite din sala de clasă, poartă în sufletul lor copiii. Nu-i lasă acolo, așa cum și Învățătorul cel luminat i-a chemat: „lăsați-i să vină!”. Să se împărtășească din roadele dulci ale învățării.    

Autor: Silvia Strătilă 

Articol publicat în revista NATURA, nr. 410 

 

Susține Natura.md: Devino Patron!