Ioan Alexandru – model de lider creştin

 Luând în seamă îndrăzneala şi autoritatea cu care a acţionat pentru credinţă, într-un regim comunist ateu, văzând curajul şi responsabilitatea cu care a ţinut crucea în faţa armelor în zilele Revoluţiei, salvând vieţi şi contribuind apoi la întărirea direcţiei creştine a acesteia, urmărind dăruirea şi rezultatele cu care a adus în Parlamentul ţării pe Isus Hristos, avem temeiuri să spunem că Ioan Alexandru este un model de lider creştin.

 Lucrarea creştină de lider este prezentă, desigur, în volumele sale de versuri şi imnuri, în care, cu o stăruinţă de pustnic, a reuşit să treacă prin vămile cenzurii toate temele învăţăturii lui Isus.

Alexandru e poet - îşi ziceau unii, citindu-i versurile pline de prezenţa Logosului întrupat - aduce metafore, expresii, imagini. Când îl auzeau vorbind, se cutremurau de îndrăzneala sa. La hramurile de la Rohia sau Bixad, în bisericile din Maieru sau de pe Valea Jiului, Alexandru vorbea alături de preoţi, lumea simţea că este ceva ieşit din comun, dar încă părea totul aproape explicabil – poet, merge la biserică, vorbeşte despre cele sfinte.

 Altceva era atunci când vorbea în amfiteatrele Universităţii, în librăriile din marile oraşe, în sălile de cultură, în cazărmi şi institute de cercetări ştiinţifice, în sălile de şedinţe ale ministerelor. Atunci se întrebau: cum de îndrăzneşte a vorbi aşa? Cum de îl lasă? Ce o să se întâmple? 

Dar Alexandru ara şi semăna imperturbabil cuvântul Domnului şi opreliştile cădeau într-un fel sau altul la pământ. Alexandru conducea astfel poporul român pe Calea Adevărului, era Lider Adevărat.

Câteva momente, înainte de 1989

           Iaşi, 14 iunie 1979: 

           În decembrie 2000, Dacia Literară publică prelegerea lui Alexandru de la Casa Pogor, 14 iunie 1979, inedită. „Este –avertizează Alexandru– un fel de teză asupra unui deceniu de lucru cu Eminescu” în amfiteatrele Universităţilor.

           Dar de la un capăt la altul prelegerea este un elogiu al bisericii „pe temelia pusă de creştinism aici în Carpaţi” (Alexandru). Citatele din Eminescu sunt urmate de aprecierile lui Alexandru, care ţine o lecţie creştină ce azi pare firească, dar atunci înfrunta întreaga propagandă a unui stat ateu totalitar.                                                               

Citează bogat din celebrul elogiu adus de Eminescu la 1881 lui Isus Hristos astfel: „Evanghelia, această simplă şi populară biografie a blândului nazarinean, a cărui inimă a fost străpunsă de cele mai mari dureri morale şi fizice, şi nu pentru el, pentru binele şi mântuirea altora. Şi un stoic ar fi suferit chinurile lui Hristos, dar le-ar fi suferit cu mândrie şi dispreţ de semenii lui. Şi Socrate a băut paharul cu venin, dar l-a băut cu nepăsarea caracteristică  virtuţii civice a antichităţii. Nu nepăsare, nu dispreţ: suferinţa şi amărăciunea întreagă a morţii au pătruns inima mielului simţitor şi în momentele supreme au încolţit iubirea în inima lui şi şi-au încheiat viaţa pământească cerând de la Tatăl Său din ceruri iertarea prigonitorilor. Astfel, a se sacrifica pe sine pentru semenii săi, nu din mândrie, nu din sentiment de datorie civică, ci din iubire, a rămas de atunci cea mai înaltă formă a existenţei umane”.

          „Omul trebuie să aibă înaintea lui un om ca tip de perfecţiune după care să-şi modeleze caracterul şi faptele....

Creşterea prototipului omului moral se datorează lui Isus Hristos”.

          Spune Alexandru: „Iată un text capital pentru a înţelege cât de mult ţine Eminescu de acest spaţiu geto-dacic creştin, subliniind: cât vor fi lumile şi veacurile”.

           Citează apoi din Rugăciunea unui Dac:

           „Sus inimile voastre! Cântare aduceţi-I

           El este moartea morţii şi învierea vieţii!”

           Şi încheie: „Un astfel de cântec-rugăciune nu putea rosti decât sufletul unui moldovean crescut la umbra mănăstirilor voievodale în spiritul învăţăturii blândului nazarinean. Pentru că nu se putea ca geniul lui Eminescu să nu fi fost fiinţial atins de chipul lui Isus Hristos, care a lucrat cel mai adânc la fiinţa morală a sufletului românesc. El este cel care a intrat în fiecare casă şi a zidit-o moral în acest popor vreme de 2000 de ani. Hristos este cel care a intrat în fiecare casă, în fiecare om de bună credinţă, în fiecare făptură a acestui pământ, modelându-le sufletul şi viaţa veacuri de-a rândul!”

           Vă las pe Dumneavoastră să vă închipuiţi atmosfera de la Casa Pogor în 1979, unde vorbea poetul.

            Bucureşti, Hotel Intercontinental, 1983: 

            Şeful celei mai mari organizaţii religioase din Japonia (12 milioane de familii, o treime din Japonia) este primit de mărimile vremii. Dă o recepţie în valoare de 10 mii de dolari, dar cere să fie invitaţi intelectualii români. Prin miracol, ajung invitaţi oameni din afara sistemului, în frunte cu Ioan Alexandru. Vorbeau mulţi. Alexandru vine cu Isus Hristos şi cele opt feluri de plângeri ale poporului român. Tot interesul oaspetelui japonez se concentrează asupra lui Alexandru. Cere să-l vadă a doua zi, schimbându-şi programul. Are loc o dezbatere spirituală, parţial publicată înainte de 1989. Alexandru este invitat în Japonia – şi i se decernează premiul de aur al poeziei.

Alt moment. Bistriţa, 1985:

          Reuniune a profesorilor de română din mai multe judeţe. Inspectorul de română – fost coleg cu Alexandru, îl invită ca oaspete de onoare.

          Casa de Cultură judeţeană. Vorbeşte Alexandru, aduce fără ocolişuri, pe Isus Hristos. Mulţi dintre participanţi simt scaunele incomode. Organizatorii opresc magnetofonul care înregistra. Iar soţia primului secretar PCR era ţinta tuturor privirilor, ce-i spuneau, parcă: „Şi Dumneavoastră aţi fost de  faţă şi nu l-aţi întrerupt. Să nu puneţi vina numai pe noi.” Poetul zâmbeşte şi spune ce are de spus.

 Iuliu Maniu. În 1988, Alexandru publică Imnele Maramureşene. Unul din poeme era dedicat lui Iuliu Maniu şi trebuia să aibă în titlu acest nume. Cenzura nu permite. Despre liderul creştin şi naţional – nimic. Atunci Alexandru publică poemul cu titlul Vrem să ne unim cu ţara. Şi spune că aceste vorbe –„Vrem unirea cu ţara scurt şi limpede” – cineva anume, „Sfinxul trebuie să le rostească neapărat”. Iar „aceste trei cuvinte latine din Bădăcin le rosti spre Iulia Albă... sub troiţe transilvane.”  Lumea românească anti-comunistă şi patriotică înţelegea imediat că cel celebrat este Iuliu Maniu (Unirea, Ţara, Sfinxul din Bădăcin, la Alba, sub semnul credinţei şi dăinuirii). Eram, de fapt, în faţa unui Manifest naţional-ţărănesc.

Aşa se putea vorbi despre Maniu –ne-arată, lider, Ioan Alexandru. Aşa puteţi spune, în vremi de restrişte, adevărurile necesare vieţuirii demne a unui neam în istorie.

Universitatea din Bucureşti, 1969-1989

            Un singur moment -12 decembrie 1979. 

 „Mulţi ne datorăm intrarea reală în Biserică lui Ioan Alexandru şi acelor ceasuri de taină petrecute împreună la Universitate...” –spune astăzi unul din foştii săi studenţi –dl. Costion Nicolescu. Publică lecţia ţinută de Alexandru –formula adoptată în preajma Crăciunului– comentariu la pictura „Fecioara slăvită de îngeri” a lui Matthias Grunewald.

            Două citate: „Poporul n-a putut să rabde, oricât ar fi fost el de sărac, să nu-l slăvească pe Hristos”. „Poporul ăsta al nostru, cred că de două mii de ani nu s-a oprit din colindat. Şi nu-l poate opri nimeni până în vecii vecilor, că nu are cum. Se colindă până la Paşti, până la „Hristos a Înviat!”  Zice că uşa colinzilor numai  „Hristos a Înviat”, în noaptea de Paşti, poate s-o închidă”.

            „E cald şi bine pe pământ... 

            Să nu vă fie frică de nimic. Nici de bombele atomice să nu vă temeţi, că nu-s pe mâna oamenilor ... Totul este în ordine. În primul rând că moartea nu mai are putere. Asta-i problema pe care trebuie s-o rezolve fiecare... De aia trebuie să cunoaşteţi, să cercetaţi, să vă zbateţi, să vă sforţaţi oleacă să pătrundeţi... să vă bateţi pentru această bucurie”.

            Vă daţi seama ce ecou aveau în sufletul studentului asemenea cuvinte!

             De ce alţii nu făceau sub ateismul comunist aceeaşi lucrare?

             De ce nu ne-am bătut să păstrăm religie în şcoli, ca ungurii sau polonii?

  Despre participarea lui Alexandru la Revoluţie şi întemeierea la 22 decembrie 1989 a primului partid politic –iar acesta: Partidul Creştin Naţional Ţărănesc– nu voi spune multe. El cu crucea în mână; unde erau ceilalţi slujitori ai credinţei? El ştia că participarea unui creştin – în funcţie de capacitatea şi poziţia lui în societate - la viaţa politică, în miezul lucrurilor chiar, este obligatorie pentru mântuirea noastră – cum spune pr. Matei Boilă, nepotul lui Iuliu Maniu.

             Despre lupta pentru un Parlament şi o Constituţie sub semnul valorilor creştine nu voi spune multe.

             Ioan Alexandru, într-un Parlament al unei ţări creştine, 1990; „Domnul Preşedinte ne-a spus că o să fiţi puţini în sală şi „Ce rost are să vorbiţi, îs puţini”. Să ştiţi că îmi fac datoria morală, chiar dacă plecaţi sau chiar dacă vorbiţi în timp ce eu vă vorbesc.

              Eu cred că ar fi o mare jignire adusă Constituţiei României, Europei creştine şi poporului român, dacă acest jurământ „Aşa să-mi ajute Dumnezeu” nu-l poate rosti cineva în România. Iar dacă nu-l poate rosti, să se întrebe dacă are ce căuta în fruntea unei comunităţi româneşti după 50 de ani de ateism. Românii s-au declarat peste 80% credincioşi... Să facem legi speciale pentru cei 10-15% oameni care şi-au perdut credinţa în aceşti ani de ateism?”

 De ce nu-l puteau asculta parlamentarii pe Alexandru? Nu aveau cultură creştină, nu mai vorbim de trăire creştină. 

             De ce nu ajuta presa lucrarea lui Ioan Alexandru? În 1993, Alexandru spune: „Scriu această scrisoare neamului meu, nu am nici o altă cale de comunicare, nici televiziune, nici radio, nici ziar nu-mi oferă paginile lui să-L mărturisesc pe Hristos. Sunt mulţi atei sau semiatei sau indiferenţi anticrişti în fruntea presei române. Banii neamului meu ce le cumpără ziarele cad în buzunarele necredincioşilor, găurindu-le carnea şi oasele ca buboaiele ciumei ce-a măcinat Babilonul. În timpul dictaturii a trebuit să rezistăm împotriva ateilor anticrişti, acum a început lupta cu ideologia atee anticristă furişată în acest fragil corp numit democraţie”.

             De ce nu l-am ajutat noi, poporul, „neamul meu”? Cât de creştini suntem noi? 

             Ce putem noi face astăzi? Fiecare dintre noi să-şi propună a înfăptui în folosul Neamului Românesc măcar 1% (un procent) din ceea ce ar fi făcut Ioan Alexandru dacă trăia. Avem lideri, avem nevoie de lideri!

                                                                                                                                             Autor: Liviu PETRINA,

ex-senator PNȚCD    

Articol publicat în revista NATURA, nr. 403

Susține Natura.md: Devino Patron!