Școala pe care ne-o dorim, nu în care muncim
natura.md
Aug 5, 2025 07:03
709
0
În cimitirul din satul meu, un mormânt, asemenea unui monument, stă mai bine de o sută de ani fără să fie afectat de calamitățile timpului. Aproape de un veac, furtuni, ploi, vânturi puternice n-au distrus mormântul, pe care se ridică o bucată de piatră înaltă, ascuțită, în formă de obelisc sau, pentru o închipuire mai clară, trunchiul de piatră înalt și ascuțit ca un turn de piramidă, stă cu fața spre lumina soarelui, privindu-l neîntrerupt. E mormântul învățătorului Bobu, dascălul satului din perioada interbelică, al cărui ultim discipol nu mai este printre noi din 2014. În memoria multor elevi (maică-mea a fost unul din ei), învățătorul Bobu strălucea în cel mai înălțător remember datorită pregătirii sale și pentru că pedagogia era chemarea vieții lui. Era învățătorul satului, un îmblânzitor de suflete și un deschizător de minți. Copiii se duceau în casa modestă a dascălului, transformată în sală de clasă, și cereau lumină, și învățătorul îi lumina, iar semănătorul de lumină al copiilor era respectat cu sfințenie, fiindcă școala nu era obligatorie, ci o alegere să fii înțelept și să prețuiești actul cunoașterii. Erau obligatorii virtuțile - respectul și dragostea de carte. Ceea ce spun miroase a vetust, nu e interesant deloc în epoca când școala a atins un apogeu, când elevul, susținut de părintele său vine și-i dictează profesorului ce trebuie să predea la clasă și cum trebuie să se comporte cu odorul său.
Nu mai știe nimeni acum cine și unde îi sunt urmașii învățătorului Bobu, dar știu că mulți săteni l-au pomenit în cele mai frumoase amintiri. Ce altă persuasiune mai poate fi decât aceea că acest petec de pământ, acoperit cu iarbă și câțiva tufari, uitat de toți, este îngrijit de îngeri, fiind mereu într-o curățenie de neînchipuit. Ce să înțeleagă scepticii care nu cred că veșnicia înseamnă a trăi pentru celălalt? Să înțeleagă ce vor ei...
Știu, însă, că astăzi profesorul nu mai este în amintirea de lungă durată a discipolilor.
- Nu mai sunt profesori consacrați, cu har, cu bună pregătire? Mai sunt.
- Nu se mai nasc generații și nici nu sunt orientate acestea să preia modelul dascălului.
Ceea ce se întâmplă de vreo 20 de ani este că cel cu entuziasm gata să deschidă drumuri de cunoștințe copiilor este deseori pus la zid. Cel care este vocal sau spune „nu” când ceilalți spun „da”, este pus la zidul infamiei. Sleit de motivație, profesorul se resemnează, se închide în turnul de fildeș, acceptă toate suprasarcinile și o groază de indicații (dări de seamă și rapoarte pentru alte rapoarte) să le îndeplinească și fie că cedează în fața sănătății la un moment dat, fie pleacă din sistem. Tinerii absolvenți ai facultăților de pedagogie (mulți din ei deținători ai diplomelor doar pentru a avea studii superioare) se orientează exact și la timp pentru alte domenii. Rezistența învățătorului Bobu nu mai este in honorem, adică izvorâtă doar din noblețea sufletului sau dintr-un ideal. Este, mai degrabă, o formă de sacrificiu conștient, o încăpățânare de a rămâne drept într-un sistem strâmb. Nu mai este vorba doar despre dăruire altruistă, ci despre o luptă interioară, despre curajul de a continua chiar și atunci când societatea pare să fi uitat cât de esențială este educația. Dar învățători ca Bobu, Trandafir, care să aibă în genele lor ADN-ul unei plante, căreia să-i dea viață și să-i întărească rădăcinile, sunt împinși la periferie. Cu toate acestea, ei nu așteaptă recunoaștere, dar merită recunoștință.
Indiferent de legi austere, de schimbările dese în educație, de metode de import (o formă sigură de business pe seama școlii, pentru că educația clasică este evacuată), școala rezistă prin câțiva profesori de modă veche, îndârjiți să se lupte cu morile de vânt. Un exemplu de școală pe care ne-o dorim, nu în care muncim, este relatat de profesoara Anca Gorban, de la Colegiul Național „Mihai Eminescu” Suceava: „Școala dă startul unei societăți! Școala scoate medici buni sau slab pregătiți, școala livrează oameni în justiție, judecători corecți sau corupți, școala trimite în fruntea țării politicieni care ne mint sau care iubesc România (și R.Moldova - n.a.). Atâția ani s-a investit în dotarea din spitale, DAR în continuare alegem să ne tratăm la cel mai bun specialist și nu în cel mai modern spital! De ce? Pentru că, înainte de toate, omul contează, medicul e cel care ne salvează mai mult decât dotarea! Totodată, mergem la cel mai competent avocat care să ne reprezinte și nu la cel mai bine plătit de sistem! Ducem mașina la mecanicul cel mai bun, nu la atelierul cel mai dotat! DE CE? Pentru că OMUL face diferența, nu dotarea! De aceea investiția în OM, în educația lui este ceea ce face diferența!”
Școala, societatea, elevii și viitorul nostru au nevoie de profesori pe care nu trebuie să-i epuizăm cu hârtii pentru dosare prăfuite în direcții și ministere; au nevoie de bobi și trandafiri, rezistenți prin tăcerea muncii lor profunde, ei au în spate o școală bine făcută la facultatea de ieri. Școala de azi are nevoie de profesori care să nu mai lucreze „pentru onoare”, pentru like-uri pe social media la costumul de baie sau la vacanțele lor pe insula fericirii. Școala de azi are nevoie de acei profesori, care, în ciuda lipsei de onoare cu care e tratată profesia lor, ei se dăruiesc altruist. Iar în această rezistență se află o formă de eroism cotidian, pe care prea puțini îl recunosc, dar de care o societate sănătoasă are disperată nevoie.
Autor: Silvia Strătilă
Articol publicat în revista NATURA, nr. 402
Susține Natura.md: Devino Patron!
