Întrebări de ...9 pentru răspunsuri de 10

Invitatul de onoare    

Viorica Oleinic, profesoară de limba și literatura română, Liceul Privat „Da Vinci”, Chișinău 

- Profesoara de limba și literatura română Viorica Oleinic este un nume cunoscut în învățământul românesc din Republica Moldova și din România. Portretul ei este complex – de la o mamă iubitoare de copiii proprii la cadru didactic prolific: școlită, mereu în activitate interactivă, informată cu noutățile din învățământ, (co)autoare de manuale, articole, în pas cu schimbările din educație etc. Și toate acestea le face din dragoste pentru meserie. Ce ați mai adăuga la portretul omului, profesoarei, mamei Viorica Oleinic?      

- Realizat așa cum se vede dintr-o parte, portretul meu arată foarte complex, bogat, și (probabil) memorabil. Pentru echilibrul imaginii, aș adăuga și partea mai puțin cunoscută, rămasă în umbră. Sunt omul care pune sub semnul îndoielii mult din ceea ce face. „Dubito, ergo sum” este despre mine. Îndoiala mea nu vizează rostul activității mele, ci eficiența, corectitudinea, calea. Trăiesc cu ideea că zilnic pot greși prin atitudine sau abordare și învăț constant exercițiul unui pas înapoi, ca să pot privi detașat, ca să pot menține lucrurile în echilibru. Apoi, sunt marcată de un acut sindrom al impostorului, mai ales în privința scrisului. Mi se pare că atunci când s-au spus atâtea în literatura didactică, dar și în cea artistică, nu mai pot veni cu nimic nou și valoros. Mi se pare că tot ce spun nu este decât o pastișă searbădă. De aici, dezvolt un constant exercițiu al depășirii de sine și al votului de încredere pe care mi-l acord. Am o vârstă la care încep să nu mă mai gândesc la modestie.

- Ce v-a motivat ca să deveniți cadru didactic? Simțiți că este o povară grea această meserie?  

- Sunt fiică de profesori. E primul răspuns care îmi vine în cap (determinismul social, după Zola). Pe de altă parte, îmi dau seama că alegerea mea este răspunsul dat unei constante nevoi de a spune, de a transmite tot ce știu, ce descopăr. Apropo, eu cred foarte serios în ideea că fiecare dintre profesorii buni este, aprioric, un narcisist, în cel mai frumos sens al cuvântului. Fiecare profesor are nevoie de public căruia i-ar vorbi, i-ar dezvălui esența lucrurilor, l-ar face să iubească ceea ce iubește el. Un public necesar și iubit. Chiar dacă meseria este solicitantă prin efortul emoțional, dar și fizic, chiar dacă e amenințată de mult scepticism, eu o consider împlinitoare. Aici nu am dubii. Atunci când mi se spune că munca și dăruirea mea sunt zadarnice, că pot fi neapreciate, eu știu că tot ce fac (și mai ales dacă îmi reușește) este, întâi de toate, pentru împlinirea mea. 

- Pe unii dascăli (nu știu dacă sunt mulți sau puțini) trecerea timpului îi plafonează. Nu fiecare poate să țină piept schimbărilor din sistemul educațional. Elevii mereu vor ca profesorul să fie inovativ, recreat, inventiv și, dacă se poate, pe placul lor – mai puțin exigent. Cum vă păstrați entuziasmul și energia pentru interacțiunea cu zeci de elevi săptămânal? 

- La 27 de ani, publicam ziarul liceului, „Salvați de clopoțel”. Era muncă de voluntariat. Aveam un grup de elevi pentru care merita să fac acest efort. Odată am vrut să-i ajut cu lucrul în word. Mi-a luat două seri să culeg un text pe o foaie A4. Apoi, printr-o eroare, l-am șters. Nici nu știam că poate fi recuperat... Elevii mei au râs copios, iar eu, pășind în cea de-a doua maternitate, mă retrăgeam din școală cu gândul că niciodată nu voi însuși computerul. Îmi vine să râd, pentru că peste un an, doar 10 ore de curs m-au ajutat să îmblânzesc și computerul, și internetul. Exact atunci am înțeles că trebuie să fiu permanent în pas cu timpul în care trăiesc. Digitalizarea este o realitate căreia, acum, îi sunt recunoscătoare. În rest, funcționez, în profesia mea, exact ca o baterie: mă încarc și mă descarc. De unde mă alimentez? De la alți colegi care împart din ceea ce au făcut, din ceea ce au citit, din ceea ce cred, asumându-și curajul polemicilor, din ceea ce au privit. Dictonul meu este că o idee bună poate genera alte idei, poate chiar mai bune. De aceea, la rândul meu, diseminez din tot ce fac. Și apropo, niciodată nu am agreat tendința de a nu spune, de a nu împărtăși idei, pentru a nu mi se fura din ele. 

Se întâmplă să fiu și neinspirată, și obosită. Dar obișnuiesc să le spun elevilor aceasta. „Azi lucrăm doar la tablă, dar pentru mâine mă gândesc la ceva interesant”. Emoțional, e mai greu. Dar mă ajută, așa cum am mai afirmat, re-montarea. Ziua de mâine nu trebuie să poarte gustul necazului de azi. Re-montarea este cel mai dificil, dar și cel mai necesar exercițiu. 

• Ce fel de tehnici aveți pentru a vă împrieteni cu elevii și prin ce metode îi atrageți ca să le placă, chiar să iubească limba și literatura română? 
• Eu cred profund în ideea că o disciplină de studiu este îndrăgită prin prisma profesorului. Mai ales în clasele începătoare de gimnaziu, contează ca elevul să-l placă de profesor. Astfel, se naște un soi de amiciție, de încredere, un sentiment de siguranță care nu doar sporește respectul, ci și motivează. Știu, în același timp, că nu pot plăcea tuturor elevilor, că nu pot fi pe aceeași dimensiune de undă cu mai mulți dintre ei, dar trebuie să-i fac pe elevi să simtă și să înțeleagă că le sunt alături, că poate apela. Cum se întâmplă aceasta la modul practic? Zâmbet, glume, mai multe glume, jovialitate, onestitate, discuții, dreptul la replică, dreptul la întrebare. Imperiosul drept la replică și la întrebare! Am spus-o de mai multe ori: elevul poate fi necăjit de propriul rezultat, de nota pe care a luat-o, dar niciodată nu va pleca de la lecție cu sentimentul că este nedreptățit, neascultat și neînțeles. Supărarea de azi se rezolvă în discuția de mâine. Or, discuția individuală cu un copil este piatra de temelie. Cum se mai îndrăgește româna? Prin a vorbi cu elevii aproape de maniera în care ei simt și sunt. Știți ce lecție bună de gramatică poate ieși dintr-un hit chiar în limba engleză? Ascultăm (putem și să dansăm lângă bancă), apoi traducem și organizăm enunțuri sau fraze necesare. Profesorul de română (doar să vrea!) poate extrage material lingvistic din orice! Și da, când predau „Dan, căpitan de plai”, evit să fiu lacrimogenă prin sentimentul patriotismului. Cu cât suntem mai patetici, cu atât suntem mai respinși! „Copii, începem să studiem un text vechi care s-ar putea și să nu vă placă. Dar, pentru dezvoltarea voastră, e necesar să citim și astfel de texte. Vom începe cu lectura în glas, comentată. M-aș bucura ca în finalul acestui bloc de lecții să îndrăgiți textul...” Și cam așa... Mulți vor ieși din aceste lecții fără a simți și emoția estetică, dar sentimentul propriei lor valori și dezvoltări nu l-a anulat încă nimeni!
•  Promovați, împreună cu Dorina Popovici, colega dvs. de la catedră, cărți bune. În general, îi atrageți pe tineri spre lectură, care e gata-gata să fie o „zăbavă” neglijată. Cum credeți că este bine, elevul să fie pus în fața semnificațiilor textelor literare ori el să descopere aceste semnificații? 
• Întâlnirea cu Dorina Popovici și prietenia care s-a legat între noi este o binecuvântare! În persoana ei, am găsit omul care nu doar citește, ci și scrie despre cărți. Cu ea am coordonat primele proiecte și primele liste de lecturi, atunci când am venit la „Da Vinci”. La îndemnul ei și prin generozitatea administrației (în persoana doamnei Efrosinia Guzun) am produs 15 ediții ale podcastului „Profe, cărți și oameni”. Apoi, de un an, suntem fondatoarele și coordonatoarele unui club de lectură care se întrunește o dată în lună, „Club frumos”. Ne completăm frumos: tinerețea ei și maturitatea mea se împletesc și generează idei care ne alimentează entuziasmul și convingerea că a promova cartea nu este doar un act valoric, ci și unul imperios.

Obișnuim să avem, la clasele noastre, un atelier de discuție și lectură o dată în lună. Totodată, mă bucură nespus faptul că am găsit în liceul „Da Vinci” o cultură a lecturii, manifestată la nivel instituțional și văd cum ea se dezvoltă de la an la an. Mă împlinește gândul și eu contribui la acest proces. 

Lista de lecturi este un reper comun, comod și necesar. Nu cred că limitează libertatea de alegere a elevului, căci este loc și de alte lecturi. În schimb, știu că ajută la formarea unei rutine de cititor. Atelierul este atât o formă de evaluare a lecturii, cât și o formă de dezlegare a mesajului, a subtilităților unei cărți. Deseori, atelierul este secondat și anticipat de mai multe secvențe de lecții în care se citește, se discută despre carte sau se explică ceea ce îi va ajuta pe elevi să persevereze în exercițiul lecturii.

• Ce lecturi parcurgeți? Ce le recomandați elevilor de gimnaziu și de liceu să citească? Dar profesorilor?  
• În ultimii ani, citesc tot mai multă literatură scrisă atât în România, cât și la noi. Merg frecvent la lansări și particip la festivaluri dedicate literaturii, la târguri de carte, unde îi pot cunoaște și asculta pe autori. Urmăresc paginile editurilor, pentru a fi la curent cu ce s-a mai publicat. Fiind membră ANPRO (Asociația Profesorilor de Limba și Literatura Română „Ioana Em. Petrescu”), urmăresc publicațiile de pe pagina de Facebook a asociației, citesc cronicile scrise de colegele mele din asociație etc. Vă ofer o pagină de Facebook, mai mult decât utilă pentru a fi la curent cu ce se scrie în spațiul românesc: În dar, o carte românească. Accesați, citiți! 

Ceea ce realizăm eu și Dorina Popovici, recomandările noastre de carte, este, întâi de toate, pentru profesori. Știm și avem mesaje că e util ceea ce facem. De exemplu, recentul nostru proiect de pe You Tube, Lista de lecturi pentru elevi, a fost gândit ca o reacție la niște liste care ne-au parvenit, realizate neinspirat, care neglijau criteriul vârstei în recomandarea unei cărți. Am preferat să nu criticăm, ci să venim cu sugestii. Prietena mea spune că suntem proactive, iar eu cred că are dreptate. 

• Facultățile de filologie nu mai sunt solicitate, se știe, dar, în târg, se vorbește în șoaptă despre acest fenomen dureros, ca să credem că speranța moare ultima. Cum vedeți profesia dvs. în viitor?   
• Profesorii buni vor fi elitiști. Indubitabil! Mai cred că profesia noastră nu va putea fi înlocuită de roboți. Ajutată, da. Dar nu înlocuită, căci învățarea la copii are nevoie de dimensiunea umană. Nu știu despre cum sunt (ne)solicitate facultățile de filologie... Înțeleg totuși că de acolo trebuie să vină spre absolvenții liceelor un discurs proaspăt, modern. Poate mai mult cosmopolit, decât naționalist... 

Recent am fost la un „open spoken” de poezie. Am descoperit atâția tineri care scriu poezie și care au venit ca să și-o citească în public! Am trăit atâta bucurie!

•  Ce ați îmbunătăți și ce ați schimba în învățământ, având în vedere că vin alte generații de elevi, firmaci, pragmatici, unii chiar habarnici, IT-iști. Are educația metode și soluții pentru asemenea generație?  
• Răspunsul meu va fi scurt: de educație va fi nevoie oricând, indiferent cât de acut va fi conflictul între generații. Cred că trăim un timp crucial, când educația, școala ca instituție trebuie să se reafirme. Într-o îndelungată tranziție, școala, ca multe alte instituții din stat, s-a compromis. De aceea, este vital să se reafirme. Vorbesc nu despre o școală greșit „prietenoasă” elevului, ci despre o școală care formează metacompetențe. Îl cunosc pe profesorul Mircea Miclea de mai mult de 10 ani. Din ceea ce spune dânsul despre metacompetențele viitorului și ceea ce observ eu am dedus că, indiferent de epocă, rolul școlii este de a-l învăța pe elev să învețe, să gândească critic și autonom, să se adapteze la schimbări, să fie rezilient.
• Vă întâlniți cu Ministrul Educației… Ce mesaj îi transmiteți ca (cel mai) prioritar?
• O, ce mult mi-aș dori să am o discuție neformală cu domnul ministru! La o ceașcă de ceai, i-aș aminti că oamenii „incomozi” autorităților sunt valoroși, pentru că ei au curajul să spună lucrurilor pe nume, să vorbească adevărul și să nu înfrumusețeze starea de lucruri. I-aș sugera să inverseze formula și, pe lângă experți, ar fi bine să fie ascultați practicienii. Aș menționa că toate reformele sunt gândite, în mare parte, de oameni rupți, de mult, din contextul școlii, că nu poți face reforme (noi) cu oameni „vechi”. Aș polemiza cu domnul Ministru despre necesitatea atâtor reforme curriculare (nerelevante, după mine) și aș sugera că este necesar, imperios, de investit în formarea academică a profesorilor. Anume „școlirea” profesorilor ar aduce plus de valoare învățământului din Republica Moldova. Și, nu în ultimul rând, l-aș felicita și m-aș felicita pentru sincronizarea discursului nostru (al dumnealui oficial, iar al meu neoficial și, până nu de mult, criticat) pe unele segmente care vizează situația învățământului din țara noastră.      

Autor: Silvia STRĂTILĂ    

Interviu publicat în revista NATURA, nr. 401

Susține Natura.md: Devino Patron!