„Mie mi se face cald pe suflet atunci când îmi amintesc de anumiți oameni care m-au format”

Rodica Gavriliță, profesoară de limba și literatura română, IPLT „Mihail Sadoveanu”, Călărași 

• Profesoara Rodica Gavriliță a parcurs cu mulți ani în urmă un traseu istoric – Orhei-Călărași – și din orheiancă a devenit călărășeancă (stabilită în or. Călărași). Cine sunt persoanele și cărțile care v-au binecuvântat pașii să ajungeți un cadru didactic greu de uitat în amintirea multor generații? 
• M-am născut într-un sat frumos din raionul Orhei. Mic, dar pitoresc, cu dealuri, pădure, toloacă, ponoare - un univers propice pentru o diversitate de șotii. Greutăți, piedici – toate condițiile necesare dezvoltării unui caracter puternic. Ambiția de a propulsa m-a făcut să termin școala cu Medalie de Aur, să citesc mai tot ce era posibil din bibliotecile satului meu. 

De ce am mers la Universitatea Pedagogică? Pentru a fi un alt fel de profesor. Pentru că pe atunci era foarte prețuită această profesie. Pentru că nu era posibil să merg din sat în altă țară. Pentru că nu prea aveam alte opțiuni. Mi-a plăcut la facultate, chiar dacă am învățat multe lucruri inutile.  Am selectat diamantele cunoașterii, pe care le-am șlefuit și le-am făcut să strălucească prin continuă învățare. Mi-a plăcut să studiez. Sunt deschisă la nou. Am avut posibilitatea să îmi aleg locul de muncă. Aveam o medie bună și am fost invitată prima. Am ales Călărași, Colegiul Pedagogic, la îndemnul profesoarei mele de suflet. Am început în forță, cu elevi mari, care se numeau studenți. 

Am lucrat acolo 17 ani, până a plecat prima fiică în clasa a V-a. Atunci m-au invitat la liceu. Am mers cu drag. Aici sunt și acum. Intru în școală cu drag. Aici este stihia mea. Aici mă simt deplină.

• Niciodată sistemul educațional nu a fost loial cu profesorii ca să-i încurajeze sau să-i atragă cu salarii pe potriva muncii lor, deloc ușoară. Mulți, despre care se spune că au fost buni, nu au fost fideli și au plecat. Rodica Gavriliță a rămas statornică (se pare chiar în aceeași instituție) și a înfruntat greutățile financiare, poate și piedicile morale. Care e puterea rezistenței dacă ar trebui să o cunoască tinerii specialiști sau cei mai puțin rezistenți?      
• Secretul este simplu: am simțit că fac bine ceea ce fac. Iar mie nu îmi este caracteristic să fac lucrurile de mântuială. Din păcate sau din fericire, sunt o perfecționistă. Îmi place să îmi fac slujba cu dăruire, să pun ceva din mine în ceea ce făuresc. Uitându-mă în urmă, vreau să am satisfacția lucrului făcut bine. Și de aceea am atâția discipoli care mi-au urmat traiectoria. Vreo 60 au devenit pedagogi. Dintre colegii mei au rămas puțini în breaslă. Dar majoritatea sunt cu adevărat buni. Salariul nu a fost niciodată motivant, dar era ceva mai mult de atât. Respectul este ceea ce vedeam ca pe o misiune a mea, a experienței și a practicii mele. 
• Spuneți că pe actualii elevi, care, poate sunt mai inteligenți decât alte generații, trebuie să știi cum să-i uimești, cum să-i convingi că o școală bună, cunoștințe acumulate la timp asigură inteligența reală pentru viață. Cum faceți să-i uimiți, să-i convingeți pe elevi că „rădăcinile educației sunt amare, iar roadele ei sunt dulci”?      
• E o întrebare frumoasă, dar și o adevărată provocare să îi faci pe tineri acum să citească, să fie profunzi în ceea ce realizează. Uneori, nici mie nu-mi vine a crede că am un impact atât de puternic asupra lor. Dar se întâmplă datorită faptului că îi respect, că sunt sinceră cu ei. Ei simt că eu iubesc lectura. Numai așa funcționează. Nu poți să le ceri să facă ceea ce nu faci tu. Ei știu că eu încerc să citesc, să ascult și ceea ce le place și lor. Astfel îi câștig. Cu argumente simple, dar plauzibile. Ei sunt deschiși, dacă văd în fața lor un profesor autentic, imperfect. Ei știu că eu cunosc ce răspunsuri generează AI. Am ales să formulez sarcini care să le ajute să discearnă la ce e bună inteligența artificială. Nu lupt cu ea. Mi-o fac aliat. Dar e necesară măiestrie, gândire critică. Mă întreb mai întâi eu: la ce le trebuie ceea ce învățăm. Și dacă am un răspuns care stă bine în picioare, am alt entuziasm.
• Ce bucurii are un profesor? La fel, ce tristeți are?     
• Un evantai de bucurii. Locuri la olimpiade. Am 15 locuri premiante la etapa republicană. Concursuri de tot felul. Cititori pasionați. Puțini, dar calitativi. Ochi care strălucesc. Satisfacție intelectuală. Proiecte interesante. Această nesfârșită stare și impresie că bei din Izvorul Tinereții. Dinamismul profesiei. Nu folosesc aceleași proiecte didactice de la an la an. Nici măcar de la oră la oră. Posibilitatea de a improviza mereu. Spiritul ludic. Posibilitatea nelimitată de a crea. Încrederea aceasta necondiționată pe care o simți în fiecare zi din partea discipolilor.

Tristeți...  Când trebuie să cauți cheițele unor elevi, ai căror părinți le-au pierdut de mult. Atunci când vezi elevi care au capacități, dar sunt neglijați de familie. Atunci când simți că unii copii nu primesc afecțiunea maturilor din familie. Educația în spiritul valorilor materiale. E trist când ai intenții bune, dar sunt interpretate greșit.

• Dragostea de elevi, de munca de predare a Rodicăi Gavriliță nu este proverbială, se vede, se simte, se transmite, fără a fi tupilată sub vreo mască. Nu-i este ușor astăzi unui profesor ca această vocație să o mai păstreze când generațiile din prezent au modele virtuale și nu-i mai sensibilizează orice. „Și cu violoncelul ce facem?” este întrebarea dramaturgului Matei Vișniec. Întrebarea pentru un pedagog ar fi: „Și cu dragostea de școală, tot mai greu apreciată astăzi, ce facem?”      
• Le sunt extrem de recunoscătoare destinului, universului că mi-am păstrat entuziasmul, că nu mă duc blazată la ore, că știu să jonglez cu strategii care să le capteze interesul elevilor mei. Sunt foarte fericită că dragostea mea pentru ei e vie și e asemenea unui măr de aur, cu semincioare nenumărate. Vreau să cred că și ei vor face cu dragoste munca lor. Poate vor dispărea multe noțiuni din memoria lor, dar ceea ce se va păstra va fi ATITUDINEA. Mie mi se face cald pe suflet atunci când îmi amintesc de anumiți oameni care m-au format, au fost prietenii mei geniali și au simțit de ce am avut nevoie la o anumită etapă a vieții mele. Vreau să cred că și eu simt pentru cei pe care îi formez același lucru. Am avut noroc de multe persoane de valoare în viața mea. Nu e ușor să rămâi demn și statornic, dar merită efortul întreg.
• De ce vă place să vă perfecționați mereu când spuneți că nu încetați să vă uimiți mereu? 
• Viața nu are răbdare. Timpul vine peste noi ca un tăvălug. Dacă stai deoparte, rămâi de căruță, de tren, de avion. Te simți depășit. E greu să înveți mereu. Obosesc, dar apar atâtea instrumente care îmi fac viața de profesor mai calitativă, mai interesantă, mai ușoară chiar. Ar fi păcat să nu folosesc instrumentele noi și IA atunci când ele mă ajută să economisesc atâta vreme pentru lectură, dezvoltare etc. Tot ce ne ajută trebuie valorificat. Mereu.     

Ș-apoi faptul că noi suntem versați ne face să creștem în ochii discipolilor. Ei ne respectă pentru noutate, pentru felul nostru de a integra tehnologiile în predare. Strategiile moderne le trezesc interesul și îi ajută să învețe mai ușor și mai cu spor. De exemplu, la finalizarea studierii unei opere, le-am propus să realizeze un film. Câte idei neobișnuite au fost generate! O plăcere! Totul e să îi provocăm discret.  

• Discipolii, pe care îi aveți în număr mare, v-au călcat pe urme sau cel puțin au urmat calea pedagogiei?      
• Acuma tot mai puțini se fac profesori. Li se pare foarte greu. Dar scriam mai sus că am foarte mulți discipoli care predau elevilor. Inclusiv limba română. Am o fostă elevă la București, care este o profesoară tare apreciată. Cei plecați în alte țări au rămas cu dragoste de poezie, de carte. Și aceasta este minunat. Dar să știți că regret faptul că această profesie minunată nu prea intră în opțiunile tinerilor contemporani. Și cred că, ușor-ușor, ea va deveni una căutată, apreciată pe bună dreptate. E greu de format oameni. Dar e atât de frumos! Susțin cu certitudine că doar dacă ai har trebuie să fii printre copii. Ei nu sunt cifre, nu sunt pietre, nu sunt roboți. Ei sunt niște omuleți cu multe perspective. Sunt niște ferestre deschise spre noi orizonturi. Doar așa putem să îi vedem, să îi cunoaștem. Îmi dau seama cât de mare este impactul nostru asupra devenirii lor și mă cutremur. Chiar e un domeniu aparte. Nu cred că pot să numesc ceea ce fac eu o meserie. E mult mai mult. 

• Vă încântă florile, cărțile, oamenii. Scrieți poezii, sunteți autoare de teste, membră în comisii de evaluare etc. Vă încadrați perfect în statutul de profesor clasic. Ce și câtă satisfacție vă aduce pedagogia?   
• Pedagogia este oceanul în care mă scald de bună voie. Simt că aici îmi găsesc albia și că aici pot să dau tot ce am mai valoros. Îmi place să mă implic în tot felul de activități organizate în școală, în raion, la nivel de țară.  Olimpiada Națională este pentru mine un prilej deosebet de a savura performanța academică. Examenele de bacalaureat mă ajută să înțeleg evoluția academică, de la an la an. Merg peste tot cu drag și vreau să cred că sunt obiectivă, că văd în spatele fiecărei lucrări un elev, cu visuri, demnitate, caracter și speranță. 

Activitatea de alcătuire a testelor de evaluare sumativă a fost o  provocare continuă. Mă străduiesc să fac teste accesibile elevilor. Să le rezolve cu plăcere. Redactez, ajustez și modific. Completez, înnoiesc și retușez, dacă e nevoie. În fiecare an. Noi trebuie să simțim pulsul schimbării. 

Scriu poezii, căci acesta este un mod de a-mi elibera sufletul, de a-mi trăi altfel emoția de a fi om, femeie, ființa fragilă. Am editat câteva cărți de poezii și eseuri poetice. Au avut parte de cititori buni. Am scris recent și o carte pentru copii. A fost o experiență inedită. Vreau să cred că mai am de spus ceva lumii, că mintea și sufletul meu vor lucra în armonie încă ceva timp.

 Oamenii sunt interesanți cât încă mai au visuri. Îmi scald privirea în frumusețile acestei lumi și nu încetez să fiu uimită. Cărțile mă ajută să înțeleg că toți oamenii suferă, pierd, se rătăcesc. Și să-mi împac momentele de tristețe copleșitoare. Durerea pierderilor irecuperabile o poate alina puțin doar trecerea timpului și oamenii buni, care îți dăruiesc căldură și sinceritate. Cărțile mă completează, mă ajută să pășesc trepte nebănuite, să mă regăsesc. Lumea lor este una fascinantă, unică, dorită de spiritul meu. Cumpăr cărți noi, le recomand elevilor, le gustăm împreună minunea. Aceasta e lumea care mă face să mă simt o adevărată profesoară. 

• Care sunt principalele probleme ale sistemului de învățământ și ce soluții considerați că ar putea fi aplicate pentru remedierea acestora?
• Mi-ar plăcea să zic că nu sunt probleme, dar nu e așa. Cred că prea  mult încercăm să imităm. Avem idei frumoase, cheltuim mulți bani să le implementăm, dar își pierd adevărata valoare când ajung în școli.  Ne trebuie mai multă claritate și vizionarism. Uneori, reformele sunt costisitoare și nu aduc prea multă schimbare. Avem de lucru cu factorul uman. Schimbările se fac doar cu oameni și prin oameni.
• Cine sunt profesorii care ți-au cultivat dorința să devii un profesor alt fel? 
• Am avut și câțiva profesori obosiți, plictisiți, care lucrau din inerție. Pentru ei, era clar de la început care și ce viitor va avea. Puteau să vină la ore și să se așeze, fără să predea materialul. Vedeam că nu considerau că am putea înțelege chimie sau biologie. Erau cu gândul la treburile de acasă și, de multe ori, nici nu deschideam vreun manual la orele lor. E trist că a fost așa. Dar aceasta m-a înverșunat și mi-am zis că eu o sa iubesc ceea ce o să fac. O să văd în fiecare discipol un om care poate crește, care poate deveni mai mult decât își imaginează.
•  Există și profesori „alt fel, adică cei îndrăgiți de generația Z, aitistă, cu mai puține cerințe, mai permisivi, îndrăgiți de tineri. Acestora le plac profesorii permisivi, cu mai puține cerințe și observații. Credeți că statutul profesorului clasic riscă să se piardă în contextul transformărilor aduse de era digitală?”
• Elevilor le plac profesorii cu mai puține cerințe doar pe un timp scurt. La un moment dat, ei își dau seama că, de fapt, nu este normal să fie foarte permisivi și să aibă cerințe modeste. Aceasta le poate pereclita viitorul. De aceea este neașteptat, dar concluzia este că elevii învață mai ales la materiile unde profesorul știe să păstreze un echilibru constant între ceea ce predă la clasă și ceea ce le propune drept temă. Pentru ei, pentru generația Z, nu contează cât de tânăr e profesorul ca vârstă. Pentru ei e importantă tinerețea spiritului. E o generație minunată prin faptul că sunt mai empatici, că au o deschidere mai mare pentru noutate și că au acces la atât de multe surse de învățare. De asemenea, tinerii de astăzi rămân aceiași adolescenți vulnerabili, emotivi, cu același licăr în privire și cu aceleași angoase pe care le aveau semenii lor din toate timpurile. „Toate-s vechi și nouă toate”, după cum afirma Mihai Eminescu. Ei au nevoie de înțelegere, de blândețe și de certitudinea faptului că pot să se bazeze pe noi, maturii, că suntem niște mentori de nădejde. 
• Autor: Silvia Strătilă 
• Articol publicat în revista NATURA, nr. 407

Susține Natura.md: Devino Patron!