Să nu pedepsim excelența
Nu se prea vorbește în societatea laică despre 1 septembrie, începutul anului școlar, că ar fi și începutul anului bisericesc. O discuție firească despre această dată nu are neapărat legătură cu contextul biblic, deși coincidența cu începutul anului școlar, cel puțin la noi, ar trebui să ne impresioneze. Poate că această apropiere dintre începutul anului bisericesc și începutul anului școlar nu este chiar întâmplătoare. Dacă întoarcem filele istoriei, vedem că școala și Biserica au mers multă vreme mână în mână. Pe lângă biserici și mănăstiri s-au deschis primele școli, aici s-a păstrat și s-a transmis cartea, iar cărturarii vremurilor au fost, în mare parte, oameni ai bisericii. Cuvântul scris, cartea și învățătura și-au găsit aici un adăpost și un drum spre oameni. Poate de aceea legătura directă între Ziua Cunoștințelor anunțată în prima zi de toamnă și semnificația vechii tradiții de a ne despărți de un an vechi și a începe altul nou, ne duc spre dictonul „ce vei semăna aceea vei culege”.
Reveniți dintr-o vacanță de vară, lungă și mulțimitoare pentru odihna unui copil, dar și a celui fără de odihnă vara, când mulți pleacă în vacanță, profesorul va observa schimbarea la față a copiilor: soarele care le-a mângâiat creștetul și le-a atenuat pielea în culorile toamnei, lipsa de atenție la lecție și prea multe observații care să le amintească cum să se comporte la lecție, va apărea și nelipsitul conflict dintre elev și profesor generat de legile ce-i dau prioritate copilului etc., etc. Un profesor care-și iubește meseria (câți mai sunt din aceștia?!) va privi cu blândețe peste buchetul de crizanteme, dăruit, prin tradiție împreună cu urarea „să ai răbdare, pectore” și va fi în așteptarea, volens-nolens, a ordinelor, rapoartelor evaluărilor care vor veni ca pe bandă rulantă. Ținem la tradițiile de a-l încărca pe un profesor cu cerințe cât mai multe, de a-l implica mereu în „proiectul dărilor de seamă” chiar dacă legea actuală a ministrului le-a dat voie cadrelor didactice să-și îndrepte spatele gârbovit de hârtiile cerute fără vreun rost în educație.
„Hai mai bine despre copiii buni, cu tragere de inimă spre carte, deschiși spre cunoaștere să vorbim, la ei să ne gândim”, va spune profesorul și va avea dreptate. Pentru că, dincolo de toate statisticile, de toate îngrijorările și de lamentările despre generația care nu mai citește, există încă acei copii pentru care o carte deschisă înseamnă o lume care abia așteaptă să fie descoperită.
Școlari cu statut de elev bun, fără compromisuri și fără scurtături, au fost și mai sunt. Mitul că cei care stau în prima bancă vor ajunge, într-o zi, la periferia societății nu are nevoie de încurajare. Dimpotrivă. Repetată suficient de des, această idee ajunge să descurajeze tocmai ceea ce școala ar trebui să cultive: dorința de a învăța, performanța, competiția sănătoasă și bucuria de a reuși prin muncă.
Și mai este ceva despre care se vorbește prea puțin. Elevul bun duce adesea în spate o parte din problemele clasei. El este cel care poate ține pasul atunci când ritmul este unul alert, când materia este multă, când temele se adună și când profesorul cere mai mult. Are, de cele mai multe ori, și un sprijin acasă: o familie care nu vede cartea ca pe o pedeapsă, tema ca pe o povară inutilă sau exigența profesorului ca pe un afront personal. Părinți care nu aleargă imediat să întrebe de ce copilul are atât de mult de lucru, de ce trebuie să învețe atât, de ce profesorul „îl încarcă”, ci îi spun, simplu: învață, pentru că poți și pentru că îți va prinde bine.
Acest copil va reuși, de multe ori, să facă față unui program încărcat nu pentru că școala îi este ușoară, ci pentru că a învățat să muncească. Își va face temele, va citi, va merge la dans, la pictură, la muzică sau la sport. Va găsi timp pentru ceea ce îi place, tocmai pentru că nu fuge de efort și nu a fost învățat să considere orice solicitare o nedreptate.
Paradoxal însă, tocmai el riscă să devină copilul „la îndemână”, cel despre care se presupune că poate mai mult și că se poate descurca oricum. Când o clasă are nevoie de echilibru, de răbdare, de timp suplimentar, de explicații reluate, de ritmuri diferite, elevul bun este cel care așteaptă. El poate. El înțelege. El nu deranjează. El își face tema. El nu se plânge. Și, astfel, fără să ne dăm seama, ajungem să punem pe umerii lui o povară pe care n-ar trebui să o poarte singur.
Nu este vina copilului care întâmpină dificultăți. Dar nici meritul copilului bun nu trebuie transformat într-o obligație de a compensa mereu ceea ce nu funcționează în jurul lui. Școala trebuie să-i sprijine pe toți, dar trebuie să știe și să-i încurajeze pe cei care vor să meargă mai departe. Pentru că un elev care vrea să învețe nu trebuie făcut să se simtă vinovat că muncește, că reușește sau că își dorește mai mult. Excelența încurajată încă din școală va promova oamenii culți în funcții, iar aceștia nu-i vor ignora pe angajații care-și fac frumos datoria. Pentru că școala de astăzi nu formează doar elevii de mâine, ci și oamenii care vor conduce societatea: iar dacă încurajăm excelența acum, nu-i vom lăsa pe oportuniști să câștige. Oameni competenți în funcții de răspundere, vor ști să recunoască, să respecte și să prețuiască munca făcută conștient de oameni cu pregătire, dăruiți profesiei, dacă această expresie își mai poate găsi loc în societate.
Autoare: Silvia Strătilă
Articol publicat în revista NATURA, nr. 415
Susține Natura.md: Devino Patron!

