Majadahonda - o generație care nu și-a trădat idealurile
Sunt mai bine de opt decenii de când, în multe familii de basarabeni, misterul morții sau al dispariției unor membri ai familiei continuă să fie învăluit în durere și incertitudine, sub semnul unei triste resemnări: „Doar Dumnezeu știe unde le odihnesc sufletele”.
Pentru unii urmași și rude, alinarea durerii a însemnat să păstreze, dintr-o profundă datorie creștinească, un pumn de țărână de la locul unde se crede că își doarme somnul de veci cel drag - căzut pe câmpul de luptă, deportat în ținuturi îndepărtate sau pierit în lagăre. Acolo, în fața unei gropi despre care doar bănuiesc că adăpostește rămășițele celui dispărut, ei au încercat să împlinească ritualul despărțirii și să-i ofere, măcar simbolic, un loc de odihnă veșnică.
Cunosc urmași - copii și nepoți - care și-au împărtășit, cu emoție și recunoștință, bucuria de a fi descoperit în arhive dosarele părinților sau bunicilor. În paginile acelor documente au găsit, uneori pentru prima dată, mărturii despre calvarul prin care au trecut cei dragi, despre suferințele îndurate și destinele frânte de vremuri potrivnice. Despre unchiul Ionel Guțu, elev la școala de meserii din Orhei, în anii 40 și refugiat în România, rudele mele nu au știut de el că mai trăiește, până în 1957 când au primit o scrisoare și a anunțat că e în viață. Cei șapte ani de lagăr stalinist în care a îndurat tatăl meu foame, bătăi și umilință, doar pentru că a făcut armata în Marina Regală, cine îi va înlocui cu împăcarea și îi va șterge suferința? Pe cine m-aș război dacă aș fi indiferentă la durerea care nu se lasă dezmoștenită și continuă să ceară dreptate?
Mă împac cu gândul, cel puțin, că dorința lui Mircea Vulcănescu „Să nu ne răzbunați” a fost înțeleasă de mulți intelectuali ca un imperativ la păstrarea memoriei. Recent, trei intelectuali rafinați, scriitoarea și jurnalista Valeria Florea-Dascăl, istoricul și publicista Veronica Boldișor, regizorul și scenaristul Alecu Deleu, au scos o producție cinematografică „Majadahonda. Lecția de demnitate”, un film-eseu sau o lecție despre eroism a unor tineri din Orhei, din anii ,40.
„Majadahonda” a fost o organizație ilegală de rezistență a unui grup de tineri, elevi de la Liceul de băieți „Vasile Lupu” din Orhei (1940-1941) a cărui activitate, mai precis atitudine și cauză națională, a fost răsplătită cu complotul tăcerii urmașilor. Un trio cerebral, pulsat de inimi mari și animat de o voință lucidă – Valeria Florea-Dascăl, Veronica Boldișor și Alecu Deleu –, cu mijloace financiare mai puține decât dorința lor uriașă de a răscumpăra vina nesimțirii, a fricii, a resemnării prin tăcere... Dar la ce bun să continui șirul cuvintelor care descalifică demnitatea umană... Cu o echipă formată din operatori, scenografi, muzicieni, graficieni, cei trei intelectuali au reușit, în scurt timp, să scoată la lumină un episod puțin cunoscut despre curajul și eroismul unor tineri din Orhei pentru care reîntoarcerea Basarabiei la sânul Patriei-Mame a fost un sacrificiu.
O idee a aprins o lumină
Ideea filmului „Majadahonda. Lecția de demnitate” îi aparține Valeriei Florea-Dascăl, cunoscută pentru activitatea sa îndelungată în televiziune și pentru contribuția adusă culturii și literaturii naționale. Oriunde a activat, în televiziune sau în jurnalism, s-a remarcat prin profesionalism, sensibilitate și apropierea de oameni.
Este născută în Chiperceni, Orhei, iar rădăcinile sale le-a valorificat mereu în scrierile sale. Într-o discuție cu mama sa, revenită din exilul siberian, Valeria Dascăl a aflat despre curajul unui grup de tineri de la Școala Pedagogică din Orhei, care s-au opus regimului comunist. Marcată de cruzimea cu care aceștia au fost maltratați, condamnați și împușcați, jurnalista a păstrat multă vreme această poveste în memorie.
Momentul potrivit a venit atunci când Valeria Florea-Dascăl a simțit că poate da viață acestei istorii, având toată încrederea că anterioarele pelicule reușite ale lui Alecu Deleu, „Tatarbunar”, „Pași pe granițe” ș.a., merită să fie urmate de un alt film, care să ducă mai departe adevărul și memoria unor destine frânte. Un film care să nu vorbească doar despre trecut, ci să atingă suflete, să trezească întrebări și să ne amintească de curajul unor oameni care au avut puterea să-și apere demnitatea, chiar și atunci când prețul a fost propria viață.
Un articol din 1995 a devenit un film
Am putea spune, fără să exagerăm, că vocea jurnalistei Veronica Boldișor, exprimată într-un articol în ziarul „Literatura și Arta” în 1995, a fost începutul unei redescoperiri a compatrioților, uniți în organizația de luptă împotriva ocupanților sovietici „Majadahonda” din Orhei. Pe atunci, doctorandă a profesorului Ion Țurcanu, doctor în istorie, conducătorul tezei îi propune discipolei să studieze tema, puțin sau deloc cunoscută, despre Mișcarea de Rezistență antisovietică și anticomunistă din Basarabia. Au urmat cercetări, studierea dosarelor ca tânăra aspirantă să facă cunoscută perioada mișcării tinerilor din Orhei. Susținută inițial de profesorul Vasile Mahu, profesor de matematică, director al Liceului „Vasile Lupu”, primar de Orhei (1938-1940), un mare patriot basarabean, organizația a preluat modelul de luptă spaniol. Articolul Veronicăi Boldișor se numea „Noi am fost și am murit patrioți ai neamului românesc”, iar intenția sinceră a autoarei a fost ca acestor tineri să li se recunoască eroismul, să li se înalțe monumente sau să li se dea distincții post mortem. În acel an ca și în anul în care suntem, probabil, nimeni nu era pregătit să exploreze această temă și să-i găsească câteva pagini într-un manual de istorie pentru elevi și studenți. A apărut în 1999 cartea „Osândiți la nemurire” scrisă de Petru Bunăcalea și Andrei Calcea, o povestire documentară bazată pe materiale despre activitatea acestei organizații.
Doamna Veronica Boldișor, aproape mereu de sufletul celor interesați de istoria Basarabiei, este o sursă inepuizabilă, cunoscătoare a acestor pagini de istorie. De la ea aflăm, cu lux de amănunte, pentru că ea știe să dea și suflet acestor pagini, despre care se știe că Organizația „Majadahonda” număra 55 de tineri dintre care doar opt atinseseră vârsta majoratului. Educați în spiritul dragostei de neam, de valorile românești de profesorul lor Vasile Mahu, acești tineri, în frunte cu Anatol Gumă de 19 ani, și-au manifestat patriotismul, arborând tricolorul, confecționat de ei, pe clădirea NKVD-ului, a Comitetului de partid bolșevic și a Primăriei din Orhei, cetatea de veghe a Țării Moldovei, tocmai în condițiile regimului de ocupație și teroare bolșevică. Cu cât Veronica Boldișor știa să relateze aceste pagini glorioase de istorie, cu atât cineastul Alecu Deleu se lăsa pătruns de demnitatea acestor tineri, sporindu-i dorința de a le cerceta faptele și de a le aduce povestea pe ecran, într-un film de toată admirația.
Un film despre memoria, demnitatea și curajul de a fi
Filmul-eseu „Majadahonda. Lecția de demnitate” s-a născut dintr-o preocupare mai veche a cineastului Alecu Deleu: ce mai înseamnă patriotismul astăzi și cum se poate manifesta el în timp de pace? Deși pacea stă astăzi ca pe un butoi de pulbere, iar o doamnă, care precis nu este rudă cu mama lui Ștefan cel Mare, spunea că pe fiii ei nu i-ar trimite la război, Alecu Deleu a început să cerceteze intens acest episod tragic și cutremurător din istoria noastră, despre „curajul unor tineri care, într-un timp al fricii și al represiunii, au ales să nu renunțe la demnitatea lor”.
Cine nu a fost la premieră poate privi cu sufletul acest film în librăria regizorului, acolo unde câțiva membri ai echipei, cei mai tineri și mai frumoși, Amelia și Jasmin, te vor întâmpina cu un surâs luminos, ecranizat pe chipurile lor prea senine, prea atrăgătoare să-ți povestească cum a luat naștere proiecția. .
După documentarele „Pași pe granițe” și „Tatarbunar”, Alecu Deleu a continuat să exploreze relația omului cu istoria și cu regimurile care încearcă să-i schimbe identitatea. În opinia sa, cunoașterea trecutului nu înseamnă doar acumulare de date, ci și descoperirea unor repere, a unor motive de mândrie pentru neam și țară. Valeria Florea-Dascăl și Veronica Boldișor au alimentat preocupările regizorului: identitatea, hotarele, memoria istorică și felul în care trecutul ne ajută să ne găsim locul în lume, iar războiul din apropierea noastră a devenit un imbold în plus pentru această căutare.
În centrul peliculei se află o organizație de aproximativ 55 de tineri și câțiva profesori, care au luptat împotriva regimului sovietic, afirmându-și apartenența națională și idealul românesc. Unii dintre ei erau adolescenți, de numai 14-15 ani. Cei mai activi, care împliniseră 18 ani, au fost condamnați la moarte și împușcați. Printre faptele incriminate s-au numărat arborarea drapelului României și răspândirea unor foi volante. După decenii în care povestea lor a fost ascunsă, iar tinerii au fost prezentați drept infractori, dosarele au fost scoase la iveală spre sfârșitul perioadei sovietice, iar victimele au fost reabilitate în 1990.
Alecu Deleu nu și-a propus să realizeze o cronică exhaustivă a organizației. Pentru documentarea faptelor a apelat la istoricii Andrei Calcea și Igor Cașu, pentru a contura destinul acestor tineri. „Filmul documentar e o artă”, afirmă regizorul, convins că adevărurile istorice se păstrează în conștiință atunci când sunt însoțite de emoție. De aceea, pelicula nu se rezumă la mărturii și documente de arhivă. Corul, muzica și construcția atentă a imaginilor susțin dimensiunea afectivă a povestirii. Alecu Deleu a ales „Lacrimosa” din Recviemul lui Mozart, iar interpretarea a fost realizată de elevi ai Centrului de Excelență în Educație Artistică „Ștefan Neaga” (dirijor Oleg Constantinov, maestru de concert, Olesea Ghernagea).
Un loc important în film îl ocupă și tinerii de la Colegiul „Vasile Lupu” din Orhei, implicați în discuții despre semnificația patriotismului în prezent. Acești tineri, ghidați de profesorii lor, Valentina Sandul, Vera Butnaraș, Svetlana Castraveț, vor fi mereu interlocutori ai acestei teme, ei călcând chiar pe urmele acelor tineri recunoscuți ca modele autentice de demnitate.
Cineastul își dorește ca acești tineri, ținuți multă vreme în anonimat, să fie cunoscuți și recunoscuți drept modele autentice de demnitate. Nu trebuie să căutăm exemple de eroism numai în marile figuri ale trecutului îndepărtat, spune el. Avem asemenea destine și aproape de noi, în istoria propriilor comunități. Povestea lor ne amintește că au existat oameni care și-au apărat identitatea și convingerile cu un preț greu de imaginat.
Prin „Majadahonda. Lecția de demnitate”, Alecu Deleu readuce în memoria publică o pagină dureroasă de istorie și lansează, în același timp, o întrebare adresată prezentului: ce valori suntem gata să apărăm și ce le lăsăm moștenire celor care vin după noi?
Autoare: Silvia Strătilă
Articol publicat în revista NATURA, nr. 417
Susține Natura.md: Devino Patron!

