Un conac din Ivancea care păstrează bogăția țării. Află cum am descoperit Conacul lui Carabet Balioz

natura.md Oct 6, 2026 11:11 15 0

Între Codrii și Răut, în centrul țării, se află un monument de arhitectură de importanță națională – Conacul Balioz. La aproximativ 40 de kilometri de capitală, pe un teren de 11 hectare, se întinde moșia lui Carabet Balioz, negustor de origine armeană, care s-a mutat în secolul al XIX-lea pe tărâmul țării noastre și a lăsat în urmă amintiri din acele timpuri.

În ziua în care am mers să vizităm conacul era un strat de ceață, subțire și fin, iar după porțile mari de fier se ascundea Casa Moșierului, clădirea principală a conacului și casa familiei Balioz.
Aici îl cunoaștem pe omul care și-a dedicat ultimii 22 de ani acestui loc – Mihail Potorac, șeful Secției „Conacul Balioz”, filială a Muzeului Național de Etnografie și Istorie Naturală. El ne-a fost ghid în această călătorie prin timp, povestindu-ne despre loc, despre familia Balioz, despre transformările prin care a trecut moșia și despre starea în care se află astăzi complexul.

De la un negustor armean la una dintre cele mai cunoscute moșii din Basarabia

Potrivit lui Mihail Potorac, povestea începe în 1851, când Carabet Balioz cumpără la Ivancea 3500 de desetine de pământ. Un an mai târziu începe construcția conacului.
„Aici, în Ivancea, în 1851, a cumpărat 3500 de desetine de pământ și peste un an a început construcția acestui edificiu de la care a și pornit Conacul Balioz”, povestește Mihail Potorac.
Construcția a durat 21 de ani, iar clădirea a fost finalizată în 1873. Conacul a fost ridicat într-un stil arhitectural francez, foarte solicitat în acea perioadă – Beaux-Arts, un stil eclectic cu elemente de neoclasicism și numeroase detalii decorative.
Una dintre cele mai neobișnuite particularități ale clădirii sunt însă reprezentările proprietarului.
„Au fost puse bazoreliefurile lui Carabet Balioz. E un element specific care nu l-am mai văzut nicăieri în Moldova”, spune Mihail Potorac.
Chipul celui care a construit această moșie este astfel prezent chiar pe clădirea pe care a lăsat-o în urmă.

O familie numeroasă, o avere împărțită și sfârșitul unei linii

Carabet Balioz a avut mulți copii, însă doar zece au ajuns la maturitate. Cinci dintre ei erau fete, iar fiii au devenit moștenitorii averii familiei.
„Fetele au fost măritate și feciorii au fost moștenitorii acestei averi, însă unul după altul au murit nelăsând la rândul lor urmași. Și în 1912 descendența pe linia masculină s-a întrerupt”, explică Potorac.
După decenii de investigații, a venit un moment în care Mihail Potorac și-a pierdut speranța că va găsi vreodată o fotografie a unuia dintre bărbații familiei Balioz.
A căutat în arhive din Chișinău, București, Tereban, Moscova, Petersburg, Odesa, Paris și Bruxelles. Fotografia însă nu apărea nicăieri.
„Anume atunci când mi-am pierdut speranța s-a găsit o poză. Și nu s-a găsit în arhive. S-a găsit aici, în sat”, povestește Potorac.
Fotografia se afla într-un album de familie al unui localnic. Fusese oferită cândva cadou unui străbunic, iar pe verso era făcută o însemnare care avea să confirme identitatea persoanei din imagine.
Era Vava Balioz, ultimul descendent al familiei pe linie masculină. După moartea sa, în 1912, această ramură a familiei s-a stins.
Vava a lăsat însă în urmă casa părintească și o parte din pământurile familiei. Averea sa a fost împărțită în 19 părți inegale, iar casa și terenul pe care nu reușise să le vândă au revenit uneia dintre urmașele familiei.
Din cele 3500 de desetine de pământ cumpărate de Carabet Balioz în 1851, mai rămăseseră aproximativ 310.
Iar fotografia găsită după atâția ani a devenit mai mult decât o simplă imagine de arhivă. A fost o piesă care a completat, după mai bine de un secol, povestea unei familii despre care Mihail Potorac încă mai caută urme.

O moșie care a continuat să trăiască prin urmașii familiei

După întreruperea liniei masculine, moșia a continuat să fie transmisă pe linie feminină. Casa părintească și o parte din proprietate au ajuns la fiica cea mare a lui Carabet Balioz, Antonina Bogdasarov. Ea nu a fost însă doar o moștenitoare a averii familiei, ci și o femeie care a avut un rol important în viața publică și culturală a Basarabiei.
Antonina Bogdasarov a fost soția lui Boris Bogdasarov, unul dintre reprezentanții unei familii armenești foarte înstărite și influente din Basarabia. Numele familiei este legat inclusiv de construirea unor biserici armenești, dar și de susținerea educației. În perioada în care Antonina Bogdasarov a fost proprietara moșiei, între 1912 și 1918, familia a inaugurat burse speciale pentru elevii gimnaziilor din Chișinău.
Tot în acești ani, conacul a intrat într-o nouă etapă. A fost inițiată o amplă reconstrucție și extindere a complexului. Atunci au apărut gardurile, turnul de apă și sistemul de havuzuri, dar și două mari curți gospodărești, cu pivnițe, hambare și alte construcții necesare unei moșii de asemenea dimensiuni. Complexul includea și o moară cu aburi, o oloiniță și casa administratorului.
Din acest punct de vedere, putem vorbi despre două mari etape în dezvoltarea conacului: prima, între 1852 și 1873, când a fost ridicată și amenajată construcția inițială, și a doua, între 1912 și 1918, când proprietatea a fost extinsă și transformată într-un adevărat complex gospodăresc.
Moșia nu mai era atunci doar o casă boierească. Era un mic univers economic, cu spații de producție, depozitare, gospodărire și locuire.
Și, pentru că proprietatea continua să fie transmisă pe linie feminină, povestea familiei nu s-a oprit aici. Următoarea proprietară a fost Anna Borisovna Bogdasarova, care s-a căsătorit cu Dimitrii Arteomovici Popov, fabricant de țigări din Odesa.
Familiile Balioz și Bogdasarov făceau parte din elita negustorească a Basarabiei. Averile lor erau atât de importante, încât se numărau printre cele mai bogate familii de comercianți din regiune. Prin căsătorie, moșia ajungea astfel în legătură și cu familia Popov, una dintre marile familii de industriași din Imperiul Rus, proprietară a unei importante întreprinderi de tutun din Odesa.
Dar poate cea mai surprinzătoare parte a acestei istorii vine mult mai târziu, odată cu ultima proprietară a conacului – strănepoata lui Carabet Balioz.
Numele ei armenesc era Antaramca, după numele bunicii, însă în România era cunoscută drept Antoaneta.
În 1929 a absolvit gimnaziul, iar în 1930 a devenit studentă la Școala de Arte Frumoase din București. A intrat în cercurile artistice ale vremii și a ajuns să-l cunoască și să comunice cu Corneliu Baba, unul dintre cei mai importanți pictori români ai secolului XX. Era considerată o pictoriță talentată și aprecia foarte mult modernismul.
Numai că destinul ei artistic a fost schimbat de epocă. În România socialistă, arta modernistă nu se bucura de aceeași deschidere, iar ea nu și-a mai putut valorifica pe deplin talentul. A ajuns să lucreze într-un atelier de fotoretusare.
În 1940, familia s-a refugiat în România. După plecarea proprietarilor, între 1944 și 1947, conacul a rămas practic fără stăpâni. Localnicii mai veneau însă aici și aveau grijă de proprietate. Relațiile dintre săteni și familia proprietarilor fuseseră, potrivit mărturiilor, unele foarte bune.
Iar astăzi, urmașii familiei Balioz încă există. Unul dintre ei este stră-strănepotul lui Carabet Balioz. Fotografia lui păstrează nu doar chipul unui urmaș, ci și legătura cu ultima proprietară a casei – femeia care a fost nevoită să plece și să lase în urmă locul în care familia sa își construise istoria timp de generații.

De la reședință boierească la instituții ale satului

În 1940, ultimii proprietari s-au refugiat în România. După război, conacul a rămas fără stăpâni, iar în 1947, odată cu organizarea colhozurilor, moșia a fost naționalizată.
În clădirile complexului au fost amplasate administrația colhozului, sovietul sătesc, o grădiniță și biblioteca satului.
„În fostele apartamente pentru slujitori au făcut apartamente pentru specialiștii care au venit. Curțile gospodărești se foloseau pentru gospodăria satului”, povestește Mihail Potorac.
Pentru o perioadă, conacul a devenit parte din viața de zi cu zi a comunității.
Apoi, spre mijlocul anilor '70, instituțiile s-au mutat, iar complexul a rămas o perioadă abandonat.

Restaurarea care a readus conacul la viață

La sfârșitul anilor '70, conacul a fost examinat de comisii speciale și a primit statut de monument. În 1984 a avut loc ultima restaurare profesionistă.
„Numai la sfârșitul anilor '70, după ce a fost examinat de niște comisii speciale, a primit statut de monument. Ca monument de arhitectură, a fost luat sub ocrotirea statului și transferat Ministerului Culturii. În '84, conacul a fost restaurat și aceasta a fost ultima restaurare profesionistă care s-a făcut aici. N-aș vrea să fiu pesimist, dar acum mi se pare că a fost unica, pentru că încercările de mai apoi au fost fie paliative, adică se făcea foarte superficial, fie au avut niște încălcări grave, care au dus doar la pierderi. După restaurare, aici s-a deschis un muzeu, filiala Muzeului de Studiere a Ținutului. Astăzi se numește Muzeul Național de Etnografie și Istorie Naturală. Și conacul Balioz este o secție a Muzeului Național de Etnografie”.
În anii '80, Conacul Balioz se afla chiar pe unul dintre cele mai aglomerate trasee turistice din țară, în direcția Orheiul Vechi. Registrele păstrate de muzeu arată că, în unele zile, aici ajungeau până la 1500 de vizitatori.

„Pagina neagră” din istoria conacului

Dar perioada de prosperitate turistică nu a durat.
Potrivit lui Mihail Potorac, în anii 2000 a devenit tot mai evidentă necesitatea unei noi restaurări. Complexul avea aproape 11 hectare și mai mult de 20 de edificii, multe dintre ele fiind deja într-o stare avansată de degradare.
S-a încercat găsirea unui partener care să contribuie la dezvoltarea complexului și să creeze aici infrastructură turistică.
În 2006, au fost încheiate contracte cu o companie privată care urma să restaureze complexul și să deschidă aici un centru turistic.
„În septembrie am semnat actele de predare-primire și de aici începe pagina neagră în istoria Conacului Balioz”, spune Potorac.
Potrivit acestuia, lucrările au fost realizate fără proiect și fără documentația necesară.
„Lucrau fără proiect, fără schițe de proiect, fără acte elementare care se cer la orice construcție.”
În urma acelor intervenții, mai multe elemente istorice ale conacului au fost pierdute.
„În acest an, cam peste tot unde au reușit ei să ajungă, avem foarte multe lucruri care sunt pierdute definitiv.”
Printre acestea s-au numărat elemente decorative, havuzurile din parc, scările și ușile originale ale clădirii.
În 2015, după ani de litigii, contractele au fost reziliate, iar complexul a revenit în administrarea muzeului. Însă ceea ce a fost recuperat era într-o stare mult mai proastă decât înainte.
„În 2015, peste 10 ani, era junglă, absolut în paragină, cu câteva cărări pe care umblau paznicii”, își amintește Potorac.

Un muzeu redeschis după opt ani

După preluarea complexului, una dintre primele probleme a fost accesul. O perioadă, angajații au lucrat inclusiv la curățarea vegetației sălbatice care acoperise o parte din teritoriu.
Ideea de a redeschide parțial muzeul a apărut mai târziu, însă ceea ce părea la început o intervenție simplă s-a transformat într-un proiect care a durat ani.
„Ne-a luat chestia asta opt ani. În octombrie 2023 ne-am redeschis.”
Astăzi, în conac funcționează expoziții dedicate istoriei locului, dar și expoziții temporare, care încearcă să aducă publicul mai aproape de artă și de patrimoniu.

Dincolo de ziduri, un patrimoniu care încă respiră

Pentru Mihail Potorac, valoarea acestui loc nu se limitează însă la zidurile conacului.
În satele din jur încă pot fi întâlnite case tradiționale cu elemente arhitecturale realizate manual. Coloane, prispe și ornamente din piatră transformă unele dintre aceste construcții în adevărate opere de artă populară.
„Fiecare casă, fiecare coloană, e o operă de artă. Satele noastre rămân niște muzee sub cerul liber.”
Problema este că multe dintre aceste case dispar încet.
„Îmi pare că poate cel mai valoros patrimoniu pe care îl are un neam este spiritul acesta creativ pe care îl văd în oameni. Dorința de a crea ceva frumos.”

Ce poate deveni Conacul Balioz?

Astăzi, complexul are nevoie în continuare de intervenții. Nu există încă un proiect integral de restaurare, iar mai multe dintre construcțiile de pe teritoriu au nevoie de lucrări.
Turnul de apă, de exemplu, păstrează încă elemente care ar putea fi valorificate. Potrivit lui Potorac, nivelul superior al turnului a fost gândit ca belvedere, iar orangeria ar putea găzdui în viitor activități culturale sau comerciale.
Și alte clădiri pot fi salvate.

„Vedeți că e într-o stare deplorabilă, însă poate fi restaurat. Cu eforturi nu atât de mari, poate fi restaurat, pentru că pierderile sunt superficiale.”
Asta înseamnă că povestea Conacului Balioz nu este una încheiată.
În spatele porților de fier se află astăzi o moșie care a trecut prin aproape două secole de istorie: a fost construită de o familie de negustori armeni, transmisă urmașilor, naționalizată, transformată în spațiu pentru instituțiile satului, abandonată, restaurată și, mai apoi, lăsată din nou să lupte cu timpul.
Iar astăzi, pentru ca acest loc să continue să existe, este nevoie de oameni.
De oameni precum Mihail Potorac, care de peste două decenii cercetează istoria familiei Balioz, caută fotografii și documente, încearcă să redeschidă spațiile muzeului și să găsească soluții pentru clădirile care încă pot fi salvate.

Când plecăm, ceața s-a risipit. În spatele nostru rămân porțile mari de fier, Casa Moșierului, turnul de apă și celelalte clădiri ale moșiei.
Dar și întrebarea dacă vom ști să păstrăm ceea ce a rămas.
Pentru că, până la urmă, Conacul Balioz nu este doar despre o familie, despre un negustor armean sau despre o clădire construită acum mai bine de 150 de ani.
Este despre memoria unui loc.
Despre oamenii care au construit aici.
Despre cei care au locuit, au muncit și au trecut prin aceste încăperi.
Și despre cei care, astăzi, încearcă să facă astfel încât această poveste să nu se oprească aici.