natura.md

A mai trecut un an. Încă un an pentru independenţa Republicii Moldova. Mă gândesc dacă această pseudoindependenţă mai ajută pe cineva. Vremurile se opresc în Republica Moldova. Simt această ţărișoară tot mai sleită de puteri, tot mai săracă, tot mai secată, mai plină de frici și probleme. Arșiţa dogoritoare a politicii ne face să nu stăm locului - alianţe, trădări, uniuni, rapoarte, miliarde. Tinerii fac coadă la aeroport pentru ca să plece, fiecare pe unde apucă, pe unde îi mână soarta sau pe unde mai au rude care de mult timp îi cheamă în ţări străine. Oare se vor mai întoarce? Cui îi pasă de ei? Cui îi pasă de noi?
Republica Moldova se va îmbrăca în straie de sărbătoare, pentru că, hmm, dependenţa are nevoie de susţinerea noastră. Pe cine mai chemăm de data asta să ne cânte? 

Oare nu v-aţi săturat de concertele cu factor electoral, pline de fast, mici și bere, pliante cu Votaţi-l pe Cutărescu și mari artiști care cântă doar pentru unii și doar în prag de alegeri? Nu v-aţi săturat de concerte care aduc tone de gunoi, beţii colective, violenţe? 

A mai trecut un an. Încă un an... În aceste zile ar trebui să ne adunăm acasă, să cântăm în limba noastră cea română, să ne strângem copiii sau nepoţii în braţe și să ne bucurăm de pace. În vremea comunismului acestea erau aproape imposibil de făcut.
Oare ne putem bucura de un dans frumos, de o muzică bună, de oameni frumoși, de mâncare gustoasă ca la mama doar la evenimente ,,speciale” cu un puternic iz electoral, politic?! Oare v-ar plăcea și vouă să avem un alt tip de sărbători? Mă bucur, totuși, că unii oamenii găsesc un echilibru interior, întorcându-se la reperele strămoșești.
Cu toţii știm că în vremurile demult apuse, ţăranii, după o săptămână grea, cu multe neajunsuri, duminica ieșeau la horă. Cred că ar trebui să fim invidioși pe acea stare de euforie pe care noi, orășenii, nu o mai putem simţi la fel. Erau ei, simpli, arși de soare, cu mâinile zbârcite, cu fruntea  încărunţită, poate cu o singură pereche de încălţăminte, poate aveau o singură cămașă, sau doar o ie pe care o scoteau din casă doar la sărbători. În ciuda acestor lipsuri, câtă bucurie purtau în inimi. „Dragi-mi erau șezătorile, clăcile și horile și toate petrecerile din sat, la care luam parte cu cea mai mare însufleţire”, descria Ion Creangă în opera „Amintiri din copilărie”. 
Am aflat că la Complexul etnocultural Vatra, înălţat între Strășeni și Bucovăţ, în perioada 14-15 septembrie va avea loc Festivalul cultural al românilor de pretutindeni. Ana Gîrjău, una dintre organizatoare, ne-a spus că festivalul dorește să atingă un record internaţional privind organizarea celei mai mari parade a portului tradiţional românesc din toate judeţele, municipiile și orașele României, cât și din raioanele, orașele și satele Republicii Moldova. Cred că va fi ceva unic și interesant și e păcat să nu fiţi parte la un asemenea record pur românesc.
Mergeţi sub cerul liber, ascultaţi muzica neamului, admiraţi ce-a mai rămas al nostru, acel al nostru pe care nimeni nu ni-l poate fura. Politicienii ne pot lua din bani, cu miliardele chiar, ne pot sărăci, ne pot fura viitorul acasă, ne pot fura din dezvoltare, din pământ, dar nu ne pot fura din inimi dansul nostru, cântecele noastre, meșteșugurile noastre.
Eu vă invit și la alt fel de festivaluri, cu oameni frumoși, civilizaţi, fără să vi se sufle în ceafă și în faţă cu cine să votaţi. Vă invit să susţineţi oamenii valoroși din ţara noastră, atâţi câţi au mai rămas. Aici meșteșugarii își pot vinde produsele, în condiţiile în care lipsa locurilor de muncă e o realitate dureroasă. Aici tradiţiile rămân vii, pentru că atât timp cât mergem la spectacole de dans și muzică populară, oamenii vor transmite din generaţie în generaţie această artă. Altfel, întotdeauna ,,independenţa” noastră va fi un cuvânt fără emoţii.

Nicolae Bulat s-a născut la 10 februarie 1952, în satul Cureșniţa, raionul Soroca. Este profesor, muzeograf, istoric și scriitor, deţinător al mai multor distincţii, printre care și cavaler al Ordinului „Steaua României”. De mai mulţi ani, lucrează ca director al Muzeului de Istorie și Etnografie din Soroca.

Suntem restanţieri la capitolul protecţiei aerului. Zilnic ne umplem plămânii cu gazele toxice emanate de transportul învechit. Ne îmbolnăvim și murim din cauza aerului poluat. Bronșite acute și cronice, crize de astm, boli cardiovasculare, alergii, cancere pulmonare și ale căilor respiratorii și afecţiuni ale aparatului reproductiv – sunt doar câteva dintre consecinţele aerului poluat.

Primul Parlament se năștea dintr-o uriașă speranță în deșteptarea Moldovei înrobite. Peste harta imensă a imperiului sovietic, înroșită de sânge nevinovat, cernea o ploiță timidă de împrospătare. Stropi rari de apă vie îndrăzneau să lovească în sârma ghimpată întinsă de la Prut până la Sahalin. Din ceruri începuse să dea semn un alt anotimp, cu licăriri de libertate. Lumea înțepenită între spaime mai vechi și minciuni mai noi, privea de după zăbrele cum se topesc zăpezile și înmuguresc copacii, cum se apropie primăvara și vin păsările călătoare. O adiere de vânt înnoitor chema oamenii să deschidă ochii și să vadă miracolul învierii sufletelor năpăstuite și a naturii. Ierburile proaspete răsăreau în grabă și acopereau în verde-crud fața dezmorțită a pământului moldav. Dangătele clopotelor reînvierii se auzeau de la o localitate la alta și aduceau vestea că  Dumnezeu nu i-a uitat pe românii basarabeniși, că e aproape ziua, când le va intra în  case să le aducă lumina, dreptatea și Țara, răpite în 28 iunie 1940. Moldovenii își curățeau memoria de zgura străină, ascultau chemarea tainică și reaprindeau candela stinsă de o jumătate de veac, ca să le lumineze mintea, inima, obrazul și drumul spre libertate.